Afară e rece, iar pe calendar e 7 decembrie. Apele îngheață noaptea, ceea ce e un șoc adevărat, considerînd -5 grade în termometre. Ieri a nins, asta desigur a fost o catastrofă națională, un deranj colectiv. Ieri, asta 6 decembrie. Am pus la uscat niște rufe, iar ele, nesimțitele, au avut marea nerușinare de a se face bocnă. Tranziția de la toamnă la iarnă e, clar, cea mai mare nefericire a acestei națiuni.
Măi, nu vreți voi să vă dați cu calendarele în cap?! Iarna avea demult dreptul de a-și intra în drepturi. Atîtea văicăreli despre lapoviță, gheață, frig, iarnă.. Îmi aduc aminte clasa a 7-a, cînd cel mai mic și prizărit fulgușor aducea bucurie unei școli întregi de copii. Ședeam cu fețele lipite de geamuri, aburind cu zîmbetele pînă la urechi sticla și uitîndu-ne sus la cer să mai vedem încă un fulg, și al treilea și poate al patrulea. Și făceam asta împreună cu profesorul. Orice aluzie de gheață era imediat transformată în tobogan, și se făcea un rînd la el nevoie mare.
Cea mai mare bucurie a mea era să mă trezesc dimineața și să-mi spună mama: "ia uite pe fereastră..", iar acolo să văd o mare albă și curată. Copaci ca din poveste, liniște absolută, aer înghețat curat, și , mai ales, grădina, absolut netedă și încă nepășită de nimeni. Mă simțeam cel mai mare Columb cînd intram în grădină și construiam acolo o fortăreață de zăpadă.
Sau drumul pînă la școală. În orice alt sezon, îl parcurgeai pe jos în 30-40 de minute. Pe ghețuș, ajungeai la școală în 15-20 de minute, fiindcă te duceai de-a lunecușul, și te simțeai un fel de Schumacher. Ajungeai la școală cu picioarele arzînd, cu obrajii și nasul roșu și cu zîmbetul pînă la urechi.
Și acum mă simt aproximativ la fel. Am sărit ieri într-un picior că vine iarna. Știu că o să cad pe gheață vreodată, știu că o să-mi fie frig și greu să mă deplasez. Dar mie nu mi-e greu. Asta e natura. Cine-s eu să critic schimbările ei, de dragul comfortului curului meu lenos?...
Serios acum, uitați-vă în calendar, aduceți-vă aminte că, în timpurile copilăriei noastre iarna venea de prin noiembrie și pleca în martie. Aduceți-vă aminte că mai puteți fi copii. Și încetați văicăreala. :)
Măi, nu vreți voi să vă dați cu calendarele în cap?! Iarna avea demult dreptul de a-și intra în drepturi. Atîtea văicăreli despre lapoviță, gheață, frig, iarnă.. Îmi aduc aminte clasa a 7-a, cînd cel mai mic și prizărit fulgușor aducea bucurie unei școli întregi de copii. Ședeam cu fețele lipite de geamuri, aburind cu zîmbetele pînă la urechi sticla și uitîndu-ne sus la cer să mai vedem încă un fulg, și al treilea și poate al patrulea. Și făceam asta împreună cu profesorul. Orice aluzie de gheață era imediat transformată în tobogan, și se făcea un rînd la el nevoie mare.
Cea mai mare bucurie a mea era să mă trezesc dimineața și să-mi spună mama: "ia uite pe fereastră..", iar acolo să văd o mare albă și curată. Copaci ca din poveste, liniște absolută, aer înghețat curat, și , mai ales, grădina, absolut netedă și încă nepășită de nimeni. Mă simțeam cel mai mare Columb cînd intram în grădină și construiam acolo o fortăreață de zăpadă.
Sau drumul pînă la școală. În orice alt sezon, îl parcurgeai pe jos în 30-40 de minute. Pe ghețuș, ajungeai la școală în 15-20 de minute, fiindcă te duceai de-a lunecușul, și te simțeai un fel de Schumacher. Ajungeai la școală cu picioarele arzînd, cu obrajii și nasul roșu și cu zîmbetul pînă la urechi.
Și acum mă simt aproximativ la fel. Am sărit ieri într-un picior că vine iarna. Știu că o să cad pe gheață vreodată, știu că o să-mi fie frig și greu să mă deplasez. Dar mie nu mi-e greu. Asta e natura. Cine-s eu să critic schimbările ei, de dragul comfortului curului meu lenos?...
Serios acum, uitați-vă în calendar, aduceți-vă aminte că, în timpurile copilăriei noastre iarna venea de prin noiembrie și pleca în martie. Aduceți-vă aminte că mai puteți fi copii. Și încetați văicăreala. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu