sâmbătă, 26 decembrie 2015

Am uitat că...

   N-am mai scris pe blog de-o mie de ani. Scuză, Blog.

   Am o deprindere, zic eu, sănătoasă, de a ieși la aer curat dimineața și seara, fie la balcon, fie merg un pic pe jos, venind seara acasă. Stăteam acum pe balcon, încercam să îngheț un pic, ca să adorm mai strâns, și mi-am dat seama că am început tot mai des să-mi cer scuze de la oamenii apropiați pentru unele lucruri, pe care aș fi putut să le evit, și să nu-mi mai cer scuze. Uit să sun înapoi, uit să scriu, uit.. De ce uit? De ce nu uit alte lucruri, precum supărări minore, sau fleacuri văzute din geamul troleibuzului?

   Uităm tot mai des să sunăm înapoi. Ne găsim alte ocupații, chipurile, mai importante, și n-o mai sunăm pe mama. Iar mamele, să știți, așteaptă.
   Uităm să fim sinceri. Vorbim întruna, unii cu alții, și nici jumătate din discuții nu sunt menite să spună ceva. Facem zgomot de ambianță.
   Uităm să investim în prieteni. Îi punem undeva, acolo, pe un raft în mintea noastră, și așternem peste ei praf. Și mai uităm că prieteniile se leagă benevol, din consimțământ, în comparație cu rudenia. Și ele necesită lucru, efort, timp.
   Uităm să fim consecvenți. Spunem și facem lucruri pe care nu ni le mai asumăm, ulterior. 'New me, new attitude' nu funcționează aici. Uneori nu ni se mai dă a doua șansă.
   Uităm să ne debarasăm de prejudecăți. Citim, privim și absorbim atâtea lecții motivaționale despre self-emprovement, și nu trec nici cinci minute, fără a blama, sau judeca pe cineva. E drept, ceea ce are nume poate fi înțeles mai ușor, doar atunci când îi găsești numele corect, nu și atunci când, dintr-o percepție greșită, pui puncte inutile pe 'i'.
   Uităm să ne dăm șanse. E greu, uneori, să ții pasul cu alții, care aleargă pe lângă tine, într-un ritm amețitor, de parcă totul li s-ar da pe tavă. Dar mai e și foarte greu de înțeles că aceeași oameni duc o luptă invizibilă, de care știu numai ei. Și uneori își iau câte un respiro, își permit să fie slabi, înceți, calmi chiar. Poate din asta vine claritatea.
 
   Uităm să credem. În orice ne menține pe linia de plutire, orice ne face fericiți, orice ne inspiră- uităm să credem că avem ceva. Iar eu cred că e fundamental să știi ce te face fericit și să faci asta cât de bine poți. Și dacă rezultatul muncii tale inspiră sau ajută și pe altcineva, poți să te consideri norocos.


   Să fie asta o retrospectivă inversată a anului, sau un fel de rezoluții viitoare..poate. Cert e că am să las asta aici, ca să nu uit.

   La mulți ani, Blog! Promit să nu uit să-ți mai scriu. :)