luni, 5 decembrie 2016

Omul potrivit la timpul potrivit

 

      Eu nu sunt blogger. Am blog, și câteodată mai scriu în el. Dar, când am numărat câtă vreme a trecut de când n-am scris aici, mi s-a făcut rușine.

      Tema asta nu-mi dă pace de ceva timp. S-a întâmplat să mi-o inspire cineva absolut întâmplător, în circumstanțe deloc poetice.
      Avusem iar probleme cu spatele, toamna asta. Am făcut teste, am aflat ce e, am găsit un medic pentru recuperare. Și s-a întâmplat că am dat peste un om minunat. Un om, cu care făceam kinetoterapie și nu știam că fac și psihologie. Un medic de vocație, nu de profesie. Cine a făcut vreodată kinetoterapie, știe cum se desfășoară procedura. Te dezbraci până la lenjerie, medicul se apropie tare aproape de tine, te îndoaie și te întinde în toate (toate) părțile... Pentru fete specific următoarele: medicul e tânăr și vânjos. Nu vă gândiți la prostii, e căsătorit, își iubește soția și copiii. Dar mi-a luat ceva timp, vreo 3 ședințe, să mă acomodez cu situația și să urmez completamente indicațiile lui.
     La a 4-a ședință m-am relaxat nu fiindcă mă deprinsesem. M-am relaxat fiindcă, într-o discuție cu el, el a spus ceva atât de elementar și clar, încât mi-am dat seama că îmi complicam singură tratamentul. Și viața, de altfel.

     Pornind de la clișeistica premiză că viața e un teatru, Adrian a despicat-o în 3: într-un teatru sunt 3 participanți- regizorul, actorul și spectatorul.  Regizorul e cel ce construiește piesa. El are grijă de scenariu, actori, mizanscenă, tot. Actorul e cel ce joacă scenariul, așteaptă aplauze și ovații și nu-și închipuie viață fără actorie. Spectatorul plătește biletul, privește acest spectacol și, dacă nu-i place...pleacă.  Și pe când toți și-ar alege să fie una din primele 2 poziții în viețile lor, Adrian a ales să fie în viața sa spectator. Fiindcă atunci când nu-i convine ceva, el pleacă, se distanțează.
     Am stat să mă gândesc cât de ok ar fi să nu fii tu cel ce decide, sau cel ce evoluează, în viața ta. Dar m-a mai bătut un gând: cât de des stăm noi și răbdăm ceea, ce nu ni se potrivește deloc? Cam mai des, o să recunoască cei sinceri. Cât de des am avut puterea și ferma convingere de a spune Nu unei situații care nu ne place? Poate doar atunci când cineva ne împinge cu geanta în microbuz, sau când nu ni se dau niște bănuți rest. Că de conștiință națională eu tac. Dezastrul cu alegerile vorbește de la sine. Cât de des jucăm parcă pe muzica altcuiva, atâta timp cât suntem aplaudați? În evoluția zilelor noastre ăsta-i numărul de like-uri. Și nu obosim, oare?.. Un actor obosit nu poate ieși din timpul unei piese.
     Ce am vrut să spun e că Spectatorul e și Regizor și Actor în sine. Atunci când spectatorul părăsește o prestație în proces, el prin definiție schimbă și intenția regizorului, și cursul piesei, și prestația actorului. Fiindcă produsul unui regizor vizează pe acest spectator, iar actorul fără el, spectatorul, e...un nebun care vorbește singur.

    Tot cu această mică teorie, Adrian a schimbat cursul unei dileme, pe care o aveam la moment, și multe alte decizii care au urmat după asta. Puterea de a te distanța de ceva ce nu-ți convine a început să-mi placă și să se îmbrace pe multe situații din viața mea.

    E foarte interesant cum e construit creierul uman. Stresul și nevoia de ajutor au rezultat într-o durere de spate, care m-a adus fix la omul, de care aveam nevoie în acea perioadă de viață. Și durerile de spate au dispărut. Dar oricum o să repet un curs de terapie. A spatelui, sau a căpceanului.... nu mai contează. :)