Am început să nu mai cred în sentimente și porniri empatice. Iar asta e foarte rău. Eu, omul care trăiește și respiră și mănîncă emoții, am început să pun la dubiu... simțirea.
Am întrebări în cap, care-și găsesc singure răspunsul, unul pe care nu vreau să-l ascult cu tot dinadisul, fiindcă e corect. Tot ceea, în ce cred sau credeam s-a distorsionat într-atît, încît îmi vine să-mi iau lumea în cap și să-mi doresc să se fi produs bubuitura ceea mare, cosmică și atotdistrugătoare, în prezicerea căreia lumea și-ar fi scos la iveală cele mai sincere trăiri. Fiindcă, de obicei, așa se întîmplă cu omul: cînd știi că vine ceasul, începi să valorifici tot, ce ar fi trebuit să valorifici, nefiind pus sub semnul sfîrșitului inevitabil. Fix ca gîndacii înainte de ploaie.
Mă tot macină gîndul că percepțiile mele greșite provin, în mare parte din cauza priorității vieții virtuale asupra contactului direct. De ce? Fiindcă ne e comod curului. Fiindcă nu trebuie să te duci naiba știe unde să-l vezi pe cutare, tu știi că e la TucanoJacks513KiraDrivePatriaMall, check-inul vorbește de la sine. Nu trebuie să-l vezi pe omul zîmbind în fața ta, el doar 2 minute în urmă și-a pus zîmbetul din oglinda din baie pe wall. Zică merci că i-ai pus like.
Săptămîna asta am simțit acut impresia nefastă pe care o fac eu, prin facebook, celorlalți. Înafară de pozele și glumele, pe care le postez, mă reprezint pe mine ca specialist în makeup, respectiv și locul de muncă. Știam de mai demult despre impresia generală pe care o lasă stiliștii societății, e de cînd lumea perceput că noi sîntem ușuratici și superficiali. Și nimănui nu-i dă prin cap să scoată de sub clișeu pe măcar un individ. Pe nimeni nu interesează că Veronica, manichiurista, între ședințele de alungire a unghiilor cu gel, cu sclipici și desene, citește bilbioteci întregi. Citește nu de dragul arătatului bine cu o copertă fancy în mînă, dar chiar de dragul cititului. Sau Rodica, makeup artistul, care face studii în sociologie și a făcut dans de performanță pe la nunți. Sau Elena, frizerul pentru bărbați, care pe lîngă ochii verzi și zîmbetul șăgalnic, se pricepe foarte bine la mașini. Sau Margarita, de la care poți lua niște lecții de viață foarte valoroase. M-am prins a cîta oară la ideea că sîntem percepuți prin ceea ce prezentăm, ce aducem la iveală ochiului consumator. Dar, pe de altă parte, pe cîți dintre voi v-ar ține bateria, psihologic vorbind, să împărțiți din sine cu fiecare client al vostru?
"Rodica, sincer vorbind, am crezut că tu îi tratezi pe toți oamenii cu superioritate. -De ce? - Nu știu, așa mi-ai părut mie, pe facebook.." Promit solemn că nu mai atrag atenția niciunui profil feisbucean și, atunci cînd fac cunoștință cu omul, îl plasez în punctul zero de percepere. Nici bine, nici rău, zero. Cum vor evolua lucrurile, e chestie de timp. Și să știi, dragă om, dacă tac și eu mai discret, nu e a înfumurare, e a tăcere. Doar atît.
O vreme de tăcere și de lâncezeală. Așteptăm primăvara.:)
Am întrebări în cap, care-și găsesc singure răspunsul, unul pe care nu vreau să-l ascult cu tot dinadisul, fiindcă e corect. Tot ceea, în ce cred sau credeam s-a distorsionat într-atît, încît îmi vine să-mi iau lumea în cap și să-mi doresc să se fi produs bubuitura ceea mare, cosmică și atotdistrugătoare, în prezicerea căreia lumea și-ar fi scos la iveală cele mai sincere trăiri. Fiindcă, de obicei, așa se întîmplă cu omul: cînd știi că vine ceasul, începi să valorifici tot, ce ar fi trebuit să valorifici, nefiind pus sub semnul sfîrșitului inevitabil. Fix ca gîndacii înainte de ploaie.
Mă tot macină gîndul că percepțiile mele greșite provin, în mare parte din cauza priorității vieții virtuale asupra contactului direct. De ce? Fiindcă ne e comod curului. Fiindcă nu trebuie să te duci naiba știe unde să-l vezi pe cutare, tu știi că e la TucanoJacks513KiraDrivePatriaMall, check-inul vorbește de la sine. Nu trebuie să-l vezi pe omul zîmbind în fața ta, el doar 2 minute în urmă și-a pus zîmbetul din oglinda din baie pe wall. Zică merci că i-ai pus like.
Săptămîna asta am simțit acut impresia nefastă pe care o fac eu, prin facebook, celorlalți. Înafară de pozele și glumele, pe care le postez, mă reprezint pe mine ca specialist în makeup, respectiv și locul de muncă. Știam de mai demult despre impresia generală pe care o lasă stiliștii societății, e de cînd lumea perceput că noi sîntem ușuratici și superficiali. Și nimănui nu-i dă prin cap să scoată de sub clișeu pe măcar un individ. Pe nimeni nu interesează că Veronica, manichiurista, între ședințele de alungire a unghiilor cu gel, cu sclipici și desene, citește bilbioteci întregi. Citește nu de dragul arătatului bine cu o copertă fancy în mînă, dar chiar de dragul cititului. Sau Rodica, makeup artistul, care face studii în sociologie și a făcut dans de performanță pe la nunți. Sau Elena, frizerul pentru bărbați, care pe lîngă ochii verzi și zîmbetul șăgalnic, se pricepe foarte bine la mașini. Sau Margarita, de la care poți lua niște lecții de viață foarte valoroase. M-am prins a cîta oară la ideea că sîntem percepuți prin ceea ce prezentăm, ce aducem la iveală ochiului consumator. Dar, pe de altă parte, pe cîți dintre voi v-ar ține bateria, psihologic vorbind, să împărțiți din sine cu fiecare client al vostru?
"Rodica, sincer vorbind, am crezut că tu îi tratezi pe toți oamenii cu superioritate. -De ce? - Nu știu, așa mi-ai părut mie, pe facebook.." Promit solemn că nu mai atrag atenția niciunui profil feisbucean și, atunci cînd fac cunoștință cu omul, îl plasez în punctul zero de percepere. Nici bine, nici rău, zero. Cum vor evolua lucrurile, e chestie de timp. Și să știi, dragă om, dacă tac și eu mai discret, nu e a înfumurare, e a tăcere. Doar atît.
O vreme de tăcere și de lâncezeală. Așteptăm primăvara.:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu