Cîte o femeie

  Multe femei, și toate diferite, și fiecare unică, dar oricum clasificate, în ochii societății, în dependență de anturaj, ocupație, caracter. Femei de suflet, femei de chip, femei de iubit, femei de lăsat, femei de adorat și femei de neglijat.

  Femeia - vis. Femeia, pe care n-o poate atinge nimeni și nimic. Femeia care trăiește, natural și neprovocat, foarte bine, femeia-soare, care radiază, femeia pe care n-o supără nimic, care nu se prea supără pe nimic. Femeia pe care n-o va avea nici un bărbat, pînă la urmă, dearece nici ea nu-și aparține. Ea aparține vieții, pe care o duce, pe care a ales-o. Ea aparține destinului său și acelei super-puteri cosmice. Femeie de nestăpînit.

  Femeia - tablou. Femeia, pe care nu te saturi s-o privești. Femeia, pe care mai că n-o mai asculți, numai de dragul de a-i mai privi buzele mișcîndu-se și mîinile gesticulînd. Femeia, care este prizonierul frumuseții sale. Femeia, care atrage, în timp ce respinge. Femeia, care provoacă priviri de admirație și simte acut priviri invidioase. Femeia, care nu va fi ascultată niciodată. Tablourile nu se ascultă.

  Femeia - mamă. Femeia, care se transformă în arhetip clasic al simbolului maternității, chiar și cu bărbatul iubit. Femeia, care nu mai seduce, dar primește cu căldură la pieptul său. Femeia, care nu mai înfometează imaginații, dar gătește cea mai de suflet cină. Femeia, care te mîngăie pe suflet cu priviri blajine. Femeia, care renunță benevol la enigmă. Femeia, care te va primi lîngă sine, care va tăcea și te va încălzi, te va săruta, tu vei pleca și ea te va aștepta, cuminte, senină și la fel de caldă. Și tu știi asta.

  Femeia - fără-de-femeie. Femeia, care a uitat de sine. Femeia, care s-a pierdut în comodități, femeia, care nu vrea să mai joace cu existența sa. Femeia, care se ascunde sub haine anoste, sub căciuli ridicole din lînă, cu puf și strasuri. Femeia, pentru care calitatea prafului de spălat contează mai mult decît calitatea parfumului său. Femeia, care nu-și mai găsește farmecul. Femeia, care s-a stins din interior.

  Femeia - pirat. Femeia, care nu așteaptă nimic. Femeia, care s-a deprins să ia, cîteodată cu forța, tot ce-i trebuie. Femeia, care agață bărbați. Femeia, care îi f**e pe bărbați. Femeia, care va călca pe capete, pentru a ajunge la țelul său. Femeia, care neagă sentimentele, sau se conduce doar după ele. Femeia, care se va căsători doar din interes. Femeia, care domină casa, locul de muncă, viața altora. Femeia, care are frică de a fi vreodată posedată și, care din această frică a făcut un cîmp de luptă. Femeia-pericol.

  Femeia - furtună. Femeia, care nu știe unde să mai creeze neliniște. Femeia, care se contrazice mai des, decît respiră. Femeia, care iubește să chinuie, femeia care se simte satisfăcută numai atunci cînd totul și toți în jurul ei sunt o confuzie generală. Femeia, care se hrănește din încurcături și situații neclare. Femeia, care creează încurcături și situații neclare, pe loc drept. Femeia, care bîrfește la greu. Femeia, care e absolut convinsă că dragostea e un chin și chinul trebuie să dureze veșnic, altfel nu e dragoste. Un haos de femeie.

  Femeia - copiliță. Femeia, care nu se va maturiza niciodată, deoarece maturii nu mai bat cu piciorul de podea. Femeia, care face din umflatul buzișoarelor o profesie. Femeia, care va purta sclipici la sala de sport. Femeia, care nu trăiește fără atenție sporită. Femeia, care se alintă exagerat. Femeia, care investește din greu în aspectul său. Femeia, care fiind poate o soție de diplomat, nu va renunța la tabieturile sale copilăroase. Femeia, care se complace în rol de păpușică. Femeia, care va merge ușor la pat, în schimbul unor promisiuni materiale. Femeia, care nu-și va cunoaște niciodată valoarea și potențialul ca persoană.

  Femeia - fluturaș. Femeia, care trăiește din ocazii de moment, care trăiește în lumini de reflector și care nu se poate suferi pe sine, în singurătatea casei sale. Femeia, care poate adera la orice companie de oameni, care poate vizita un număr-record de localuri și evenimente. Femeia, care se teme de liniște și se amăgește prin ideea de a-și trăi viața la maxim. Femeia, care se teme de minimum. Femeia, care dansează continuu, fiindcă dacă se oprește, nu are habar ce să facă din sine. Femeia, care consumă și foarte rar creează. Femeia-sărbătoare.

  Femeia - așteptare. Femeia, care va aștepta continuu zile mai bune, oameni mai buni, prinți mai buni. Femeia, care își pune prea multe întrebări, și are de la viață așteptări prea înalte. Femeia, care și-a făcut un plan, în capul ei, și așteaptă ca viața să i-l îndeplinească. Femeia, care se teme de oportunități, de riscuri, femeia care va pune totul la îndoială. Femeia, pentru care întrebarea: 'dar dacă nu se va primi?' este o rugăciune de seară. Femeia, care va pierde mult din tot ce ar fi putut avea, așteptînd să se întîmple ce crede ea că ar trebui să se întîmple. O femeie de pe peronul de așteptare.

  Femeia adevărată. Ea nu poate fi descrisă. Femeia adevărată este o simbioză din toate astea, fiind combinația perfectă pentru norocosul/norocoșii, care ajung să o cunoască. Femeia adevărată poate întruni chiar și 4 categorii din cele de mai sus. Femeia adevărată este o istorie aparte pentru fiecare din noi.

  Știu că multe din voi s-au aliniat, preferabil, la femeia-vis și la femeia-mamă. Dar, dragă femeie, fii sinceră cu tine însăți, descoperă-te. Poți fi uimită de cîte vei afla. Asta ți-o spune tot o femeie. ;)

Despre liubofi.

   Eu îs cam enervată. Am niște probleme de exterior, pe care, probabil le am prea dur la inimă, dar articolul ăsta se născuse ieri, în duș, unde se nasc toate ideile geniale. Așa că promit să nu mă las influențată

  Îmi aduc aminte de evenimentul TEDx Cafe, unde se vorbise despre dragoste, și mai ales cît de rău îmi părea că mi se făcuse fizic imposibil să stau mai mult. Hai să recunoaștem cu sinceritate că așa evenimente, cu așa temă amplă, unde se așteaptă atîta lume, nu se organizează la Spălătorie. Serios, numai nu acolo. Mai ales că lumea a venit cu surplus, un surplus neașteptat. Toate acestea mi-au adus aminte de troleibusele îmbîcsite total și peste posibil, pe vremea grevei microbuselor. Nu poți să te bucuri de niște speech-uri TED cînd o ții pe brațe pe o prietenă foarte bună de-a ta, măcar și ușurică, măcar și mignonă. Cînd interpreta invitată să cînte în pauze nu poate trece pe scenă, fiindcă nu vrea să calce pe oameni, asta e semn clar că așa locație nu se alege.
 Deci a trebuit să plec, ca să ratez, a 3-a oară, un speech marca Angela Stafii. Nu mă ajută Bojica s-o aud pe femeia asta de la și pînă la, într-un discurs complet. Deși tot ce-am citit despre ea și scris de ea, am savurat cu plăcere.

  Acolo se vorbea despre toate tipurile de dragoste: dragoste-vis, dragoste-plan, dragoste-matematică, dragoste-fenomen, dragoste-dezamăgire.. M-a bucurat faptul să înțeleg că nu-s eu unica romantică incurabilă, rămasă în Chișinău. M-a bucurat că se crede în dragoste. M-a bucurat că lumea se descătușează de inhibiții, cînd vine vorba de discutat ce simți, ce crezi, ce ai și ai avut. E cam greu, cam anevoios, băieții o fac muuuult mai precaut, dar se face.

  Apoi m-am gîndit: oare cîtora din noi le e mai ușor să vorbească, decît să simtă? Este o vorbă în engleză: those who can't, teach. Și iată că se grămădiseră o încăpere de profesori în ale amorului acolo. Dar cîtora din ei le e la fel de ușor să se implice emoțional, să se atașeze, decît să vorbească despre cît de ușor e asta? Fiindcă e mult mai greu să faci. E mai riscant. Vă dați seama, ai spus că vei iubi pe cineva din tot sufletul, probabil pentru  toată viața, într-o variantă ideală, iar acum cînd ai găsit pe acel/a cineva, va trebui să îndeplinești asta?.. Strașnic, pentru majoritatea. Riscul de a greși, de a o da în bară e mult mai puternic decît fericirea. Sentimentul de dubiu nu va fi niciodată șters de sentimentul de împlinire sufletească.
  Dar, știți care e fișca? Cu același succes putem să nu mai respirăm deloc, să nu mai trăim. Riscul de a muri mîine va fi întotdeauna prezent. Iar noi oricum continuăm să traversăm strada neregulamentar, să mîncăm crenvuști din carton și să bem cafea cu gust ieftin, la preț prea mare. Și nu ne temem că vom muri din asta. Și, în cazul dragostei, nici măcar frica de moarte nu e cea mai principală. Frica cea mai mare a unui om este singurătatea și posibilitatea faptului de a nu fi cunoscut niciodată iubirea adevărată. Fiindcă ăsta o să fie cel mai nefericit dintre pămînteni.

  Eu cred în dragoste. Nu ca în Dumnezeu. Mai frumos cred. Și cred că fiecare merită să fie iubit pentru ce este, pentru ce gîndește și, mai ales, pentru ce oferă în schimb. Orice om e o poveste de iubire pentru cineva. Și e cam complicat cu crezutul pînă la urmă, dar se merită.

  Iubiți-vă. Din asta de obicei se primesc copii. Iar ei sînt urmele unui om pe pămînt.:)

Tata

  Foarte rar vorbesc despre tata. Nu știu de ce. Se obișnuiește, sau poate că așa se primește, prin legea inevitabilă a naturii, să vorbim mai des despre mame. Iar tata este lîngă mama, vede cum creștem noi cu mintea, cu corpul, cu deprinderile și alintăturile noastre, și zîmbește. Mai strîmbă din nas cînd vrem să rebelăm un pic, cînd rebelăm mai mult, se încruntă a nerăbdare cînd trecem din rebeliune în prostie, dar tace. Și prin tăcerea lui înțelegem noi, copiii, că jocurile astea sunt pentru copii, iar atunci cînd pretinzi să fii acceptat ca un matur de părinții tăi, trebuie să gîndești, să percepi și să reacționezi ca un matur. E foarte greu ca un părinte să te accepte ca pe un om matur, de fapt. Îmi spunea mama odată că, chiar și la 48 de ani, oricum vom fi copiii lor, cei care alergau primprejurul casei cu doi haragi de legat la vie, pe umeri, jucîndu-ne de-a troleibusul din Chișinău.

  Tatăl meu, Gheorghe, n-a avut o viață deloc ușoară. Gicușor, cum a fost numit de mic, era mezinul unei familii cu probleme. Bunica, mama lui, decedase cînd Gicușor avea doar 11 ani, fiind bolnavă.  Bunelul s-a văzut atunci cu 6 copii, 3 fete și 3 băieți, absolut derutat, dar cu determinarea de a face om din fiecare. Cele 3 fete erau mai în vîrstă decît tata, deci l-au educat ele. Trei mame-surori, care s-au descurcat cum au putut, cum au deprins din mers, cum le învățau vecinele că se face. Au hotărît, odată ce frații mai mari mergeau la școală, fetele la fel, bunelul la lucru, să-l dea pe Gicu la o școală-internat, la Strășeni. Probabil, de acolo a început tata să deprindă primele fire de disciplină. Nu vrea să-mi povestească niciodată cum era la internat, vorbește foarte rar despre asta, ne spune doar că era greu și închide subiectul. Probabil, vrea să nu cunoaștem noi niciodată ce înseamnă, de fapt, un internat și o educație primită de la oameni străini. Sigur, cînd venea acasă, surorile și bunelul îl alintau cu de toate, dar asta erau 2 zile pe săptămînă.
 
  Apoi, ca toți bărbații, tata a mers la armată. Armata Gicu a slujit-o în Germania, pe atunci ГДР, și despre asta el povestește cu mare mîndrie. A fost unul dintre cei mai disciplinați soldați, are o grămadă de istorii strînse de prin cazarmă, de la alți soldați, veniți din toate colțurile URSS-ului. Gicu a fost și bucătar excelent în armată, mîndria lui era că gătea pentru comandanții supremi ai detașamentului și ei îl lăudau întotdeauna pentru mesele copioase, pe care le făcea. I-au dat și ajutoare, un cîrd de alde салаги, începători, care îl ascultau în orice. Pe cît de blînd îl știu acasă, pe atît de autoritar poate fi cu cei, care trebuie să-l asculte, după funcție și grad. Are acasă un album foarte frumos, de catifea verde-camuflaj, cumpărat de acolo, plin de fotografii ținute la mare cinste, cu inscripții foarte romantice, din anii de armată. Pe așa fotografii nu poți face tag..

 Cînd a revenit din armată înapoi acasă, în Recea, Strășeni, a mers într-o seară cu fratele la club, că erau dansuri. Acolo, Gicu fiind mai retras, stătea pe lîngă perete și observa. Asta pînă cînd a dat cu ochii de Ana, una din fetele lui Mogîldea, și nu și-a mai luat ochii de pe ea. După dansuri s-a oferit să le petreacă pe Ana și sora ei pînă acasă, deși nu-i era deloc în drum. A specificat că merge s-o petreacă anume pe Ana. Și uite-așa a tot petrecut-o pe Ana acasă vreun an de zile. Cînd o chema la întîlnire lîngă fîntînă, tata fluiera ca privighetoarea, semn discret că o așteaptă, asta ca să nu-și dea seama buneii. Ei sigur că-și dădeau seama, ei și toată mahalaua, care-l recunoștea deja după triluri. Tata fluieră fantastic, foarte melodios, cu tril. Și mama ieșea la întîlnire, la fîntîna dintre vișini. Dacă stăteau prea mult, mama se furișa în casă și-i aducea vreo plăcintă sau pateu cu ceva bun, numai să mai stea..
 
  Peste un an Gicu a furat-o pe Ana de mireasă. Jumătate de sat se bucura, și asta era absolut firesc, toți știau că așa și trebuie să fie. S-a jucat o nuntă frumoasă, mare, cu dansuri în glod și vin în pahare. S-au mutat temporar în căminele de la Ialoveni, unde a apărut Seriojel, sau Seriojka, fratele meu. Atunci au hotărît că le trebuie un locușor al lor, și precum tata vroia numaidecît gospodărie cu beci, ei s-au mutat hăt în Anenii-Noi, unde se stabilise un unchi de-al meu, în satul Chirca. Au cumpărat o cocioabă cu fix 2 camere, foarte veche, și au început să construiască.  Aici deja apărusem și eu la orizont. Tatăl meu n-a acceptat niciodată o brigadă de lucrători să facă lucrul lui. A chemat ocazional rude la vreo clacă, pentru ridicarea podului sau acoperișului. Dar tot ce se vede făcut la casa noastră e făcut de mîna lui. A reconstruit practic 2 odăi de la zero, și le-a adăugat încă trei, plus bucătărie de vară, cu tot cu baie. A făcut de la zero uși, ferestre, sobă, sistem de canalizare, apeduct, gazoduct, sistem electric, tot. Și astăzi la fel, nu știu om mai priceput la toate, ca tata.

Niciodată nu a avut ceva mai de preț ca familia lui. Cele mai fericite momente ale lui sunt cînd sîntem toți 4 la masă, de sărbători, sănătoși și împreună. Țin minte cum a încercat să plece peste hotare, să facă bani pentru o viață mai bună a noastră. Nu a rezistat decît cîteva luni și a revenit acasă. Ne sorbea pe toți din priviri, de parcă recupera toate zilele în care nu ne-a văzut.

 Tatăl meu, Gheorghe, m-a învățat ce înseamnă omenia. Modestia, respectul față de familie, părinte. Succesul prin muncă asiduă. Dragostea față de casă și față de pămînt.

Tatăl meu astăzi a mai întinerit cu un an. El astăzi împlinește 50 de ani. E foarte lung articolul, dar e nespus de puțin, față de tot ce am a spune despre tatăl meu. Nu cred că aș fi putut vorbi atît de sincer astăzi, dacă ar fi fost altcineva în locul lui. Tatăl meu este Gheorghe. Și eu îl iubesc din tot sufletul!

La mulți ani, tata! Eu vin acasă. Cu dragoste, Rodicuța.

Tu n-ai nume, tu ești Facebook.

  Am început să nu mai cred în sentimente și porniri empatice. Iar asta e foarte rău. Eu, omul care trăiește și respiră și mănîncă emoții, am început să pun la dubiu... simțirea.

  Am întrebări în cap, care-și găsesc singure răspunsul, unul pe care nu vreau să-l ascult cu tot dinadisul, fiindcă e corect. Tot ceea, în ce cred sau credeam s-a distorsionat într-atît, încît îmi vine să-mi iau lumea în cap și să-mi doresc să se fi produs bubuitura ceea mare, cosmică și atotdistrugătoare, în prezicerea căreia lumea și-ar fi scos la iveală cele mai sincere trăiri. Fiindcă, de obicei, așa se întîmplă cu omul: cînd știi că vine ceasul, începi să valorifici tot, ce ar fi trebuit să valorifici, nefiind pus sub semnul sfîrșitului inevitabil. Fix ca gîndacii înainte de ploaie.

  Mă tot macină gîndul că percepțiile mele greșite provin, în mare parte din cauza priorității vieții virtuale asupra contactului direct. De ce? Fiindcă ne e comod curului. Fiindcă nu trebuie să te duci naiba știe unde să-l vezi pe cutare, tu știi că e la TucanoJacks513KiraDrivePatriaMall, check-inul vorbește de la sine. Nu trebuie să-l vezi pe omul zîmbind în fața ta, el doar 2 minute în urmă și-a pus zîmbetul din oglinda din baie pe wall. Zică merci că i-ai pus like.

  Săptămîna asta am simțit acut impresia nefastă pe care o fac eu, prin facebook, celorlalți. Înafară de pozele și glumele, pe care le postez, mă reprezint pe mine ca specialist în makeup, respectiv și locul de muncă. Știam de mai demult despre impresia generală pe care o lasă stiliștii societății, e de cînd lumea perceput că noi sîntem ușuratici și superficiali. Și nimănui nu-i dă prin cap să scoată de sub clișeu pe măcar un individ. Pe nimeni nu interesează că Veronica, manichiurista, între ședințele de alungire a unghiilor cu gel, cu sclipici și desene, citește bilbioteci întregi. Citește nu de dragul arătatului bine cu o copertă fancy în mînă, dar chiar de dragul cititului. Sau Rodica, makeup artistul, care face studii în sociologie și a făcut dans de performanță pe la nunți. Sau Elena, frizerul pentru bărbați, care pe lîngă ochii verzi și zîmbetul șăgalnic, se pricepe foarte bine la mașini. Sau Margarita, de la care poți lua niște lecții de viață foarte valoroase. M-am prins a cîta oară la ideea că sîntem percepuți prin ceea ce prezentăm, ce aducem la iveală ochiului consumator. Dar, pe de altă parte, pe cîți dintre voi v-ar ține bateria, psihologic vorbind, să împărțiți din sine cu fiecare client al vostru?
  "Rodica, sincer vorbind, am crezut că tu îi tratezi pe toți oamenii cu superioritate. -De ce? - Nu știu, așa mi-ai părut mie, pe facebook.."  Promit solemn că nu mai atrag atenția niciunui profil feisbucean și, atunci cînd fac cunoștință cu omul, îl plasez în punctul zero de percepere. Nici bine, nici rău, zero. Cum vor evolua lucrurile, e chestie de timp. Și să știi, dragă om, dacă tac și eu mai discret, nu e a înfumurare, e a tăcere. Doar atît.

 
O vreme de tăcere și de lâncezeală. Așteptăm primăvara.:)