Anul, în care a fost sfârșitul lumii

Cică, pe sfîrșit de an se fac retrospective. Se trag linii și se fac totaluri. Eu o să menționez doar ceea ce m-a marcat.

Am făcut cunoștință cu o grăămmmaaaaaaaadă de oameni, de tot felul și culoarea, cu diferite lecții de învățat. Probabil, după așa amalgam de lume, începi să știi să selectezi, cine rămîne și cine pleacă.

 Am fost pe la petreceri mai des, ceea ce, iarăși, m-a învățat ce anume se merită și ce nu.

 Am cunoscut oameni cu care să pot sta de vorbă, să zicem, despre cosmosul interior. Așa, brusc, într-o noapte de toamnă, la un ceai cald.

 Am înțeles că-mi place să cînt la karaoke. În același context, am înțeles de ce eu n-o să cînt niciodată ca o interpretă. Katy Perry Show la Aquarelle mi-a pus punctele din cap la locul lor.

 Mi-am făcut un prieten special.

 Am obosit de dansat pe la nunți. La anul nu mai fac asta. M-a depășit oboseala generală și, ulterior, eu am depășit condiția de dansatoare. Am înțeles că eu nu voi putea face serviciu din dans. Mi-e prea drag dansul.

 Mi-e dor să rîd. Și rîd de cîte ori am ocazia. Rîsul mă face pe mine Eu.

 M-am dezvățat de gătit. Și mi-e ciudă, și voi repara asta la anul.

 Am făcut progrese considerabile în carieră. Mă laud, da mi se poate.

 A plecat Danu. Sus, la cer. Cea mai mare nedreptate a vieții de pînă acum, pe care mi-am pus nădejdea să mă învețe ceva foarte puternic în viața ce vine.

 Cine a spus că breack-up-urile sunt o metodă de a te cunoaște pe sine...aur a vorbit.

 Anul acesta iar s-a sfârșit lumea. De data asta, foarte gălăgios și plin de argumente. Cu konețul pe voi!

 M-aș muta cu traiul în Pinterest.

 Am primul elefant. Micuț, de atîrnat la gît, dar deja prieten.

 Am fost de prea puține ori acasă la ai mei. Unul din regretele anului.

 Mi-am recăpătat o prietenă. În altă formă, dar mult mai îmbunătățită. Ura!

 Primprejur se așteaptă bebeluși și căsătorii. Atît de frumos să aștepți așa evenimente, ca apoi să bocești într-un colț de sală, involuntar, de fericire, pentru alții. Și asta e foarte bine.

 Nu mi-a plăcut acest an 2012, deși se presupunea să fie anul meu. Vreau un an nou-nouț, cu posibilități, cu oportunități, cu șanse, cu vise tangibile și dragoste. Și o să fac să fie.


La mulți ani, dragii mei! Fiți luminoși.;)

Amor Moldavo. Telenovelă urbană.

 Pînă nu auzi, nu crezi așa ceva. Un scenariu de telenovelă ar părea mai plictisitor pe lîngă asta. Moldovenii în viață sunt mult mai inspirați..

 Era odată o fată, simplă fată. S-o numim Prosto Maria, întru păstrarea stilului narativ. Maria a făcut cunoștință, foarte întîmplător, cu un băiat, în circumstanțe absolut neimportante. Să-l numim Juan Pedro. Băiatul făcea parte din tagma 'perspectivilor' din orașul ăsta: arăta bine, vorbea bine, avea maniere, se arăta respectuos, avea o vîrstă, la care se planifică viitoruri, avea un job la fel de plin de perspectivă, lucra la o companie petrolieră. Maria s-a gîndit în căpceanul ei că o astfel de cunoștință era mai mult decît favorabilă pentru ea, tocmai în perioada aia. Sigur, au început a vorbi pe chaturi, pe sms-uri, Juan Pedro scria cu regularitate, ba începuse chiar să sune, să se intereseze de viață, de job, de parcursul zilei, tralala.. Maria se cam înaripase. Într-o seară Juan Pedro zice: Maria, Prosto Maria, haidem la ceai, vreau să te văd. Maria a mers la ceai, seara a decurs cum nu se poate mai bine, pentru o primă întîlnire la ceai. S-a rîs, s-a vorbit mult, foarte inspirat, s-a povestit de prin școală, s-a băut un ceai tare bun, într-un local nou. Tare nice, își spuse Maria. Juan Pedro a petrecut-o pînă acasă, a luat-o de mînă și a sărutat-o foarte ușurel pe obraz. Să mai zicem că Maria se înaripase? Să nu mai zicem. Au urmat iarăși vreo 2 zile de sunat, glume și ahaha-uri mărunțele. Într-o dupăamiază Juan Pedro sună și zice: Mario, da hai la teatru, iaca eu am 2 bilete. Maria s-a bucurat foarte mult, demult nu fusese la teatru, mai ales că mergeau la un teatru, unde se dau spectacole foarte bune, sezonul ăsta. S-a îmbrăcat frumușel, și-a aninat niște aninături drăguțe, s-a parfumat gustos și a mers la teatru, unde o aștepta Juan Pedro cu un trandafir roz. Observați idila dezvoltîndu-se, da? Au intrat la spectacol, unul foarte bun, în timpul primului act mai glumeau, mai chicoteau, Juan o lua de mînă... În timpul antractului au ieșit în hol să bea un ceai. Iar în hol....

....în hol îl aștepta soția lui. Însărcinată de-a binelea, de vreo 6 luni. Absolut isterizată, plînsă, muncită de așteptare. Spectacolul care s-a dat în hol a fost mult mai bine perceput de spectatori, decît cel din sală. Strigăte, matperematuri, tot ca la moldoveni. Că 'ești o curvă ordinară, o stricătoare de cămin familial, n-ai nimic obraz să iei un bărbat străin de la o femeie care-i poartă copilul'... El se făcuse absolut alb la față, Maria înlemnise de uimire și șoc. De obicei, Maria întotdeauna, Întotdeauna are ceva de spus, aici muțise, într-un mod miraculos. Juan Pedro încerca să-și scoată consoarta isterizată din clădire, ea îi dădea în spate cu o sticlă mică de Dorna, pe care o avea la ea, și ca să lase acordul final, a aruncat cu ea în Maria, lăsîndu-i o vînătaie pe mînă. The show has left the building. Maria a rămas pe centru, cu toate privirile oricărei ființe vii din sala ceea ațintite asupra ei. Nu-i rămînea nimic de făcut , decăt să-și ia haina de la vestiar și să plece. Prosto Maria.

A doua zi Maria a primit un mesaj: 'Îmi pare foarte rău că a trebuit să afli astfel. Nu am nici o justificare...' U no shit???


E mai puțin important faptul că Prosto Maria am fost eu. Putea să fie orice fată din orașul ăsta. E puțin important numele adevărat al lui Juan Pedro, deși mă roade orice unghiuță să-l scriu. Eu am foarte multe nelămuriri de la istoria asta, absolut telenovelistică. Pe lîngă gustul amar și sentimentul profund de scîrbă, lăsat în urmă, am cîteva nelămuriri de ordin social:
1. Cum naibii să faci așa ceva??
2. Cît de bou să fii să lași soția însărcinată să afle de asta?
3. Cum să îi poți face asta femeii care îți va naște un copil? Ndada, zaliot, nuș ce, da oricum, e mama copilului tău.
4. Dacă ai poftă de sex, de ce să nu-ți cauți o fată mai..acesibilă?
5. Dacă ai poftă de sex, de ce să joci tot spectacolul ăsta cu flori, ceaiuri și ținut de mînă?
6. Cum naibii să faci așa ceva??

Asta va rămîne un mister pentru mine. Mi-e mai ciudă pentru ea, ca pentru o femeie care mai are încă de descurcat ațele încîlcite ale mariajului său. Mi-e ciudă că eu am fost pe centru. Și mi-e amar în gură. Mă duc să mănînc ceva dulce, vreo săptămînă. 

Măi Juan, ești un adevărat Pedro!!

Judecând la rece

 Afară e rece, iar pe calendar e 7 decembrie. Apele îngheață noaptea, ceea ce e un șoc adevărat, considerînd -5 grade în termometre. Ieri a nins, asta desigur a fost o catastrofă națională, un deranj colectiv. Ieri, asta 6 decembrie. Am pus la uscat niște rufe, iar ele, nesimțitele, au avut marea nerușinare de a se face bocnă. Tranziția de la toamnă la iarnă e, clar, cea mai mare nefericire a acestei națiuni.

Măi, nu vreți voi să vă dați cu calendarele în cap?! Iarna avea demult dreptul de a-și intra în drepturi. Atîtea văicăreli despre lapoviță, gheață, frig, iarnă.. Îmi aduc aminte clasa a 7-a, cînd cel mai mic și prizărit fulgușor aducea bucurie unei școli întregi de copii. Ședeam cu fețele lipite de geamuri, aburind cu zîmbetele pînă la urechi sticla și uitîndu-ne sus la cer să mai vedem încă un fulg, și al treilea și poate al patrulea. Și făceam asta împreună cu profesorul. Orice aluzie de gheață era imediat transformată în tobogan, și se făcea un rînd la el nevoie mare.
  Cea mai mare bucurie a mea era să mă trezesc dimineața și să-mi spună mama: "ia uite pe fereastră..", iar acolo să văd o mare albă și curată. Copaci ca din poveste, liniște absolută, aer înghețat curat, și , mai ales, grădina, absolut netedă și încă nepășită de nimeni. Mă simțeam cel mai mare Columb cînd intram în grădină și construiam acolo o fortăreață de zăpadă.
  Sau drumul pînă la școală. În orice alt sezon, îl parcurgeai pe jos în 30-40 de minute. Pe ghețuș, ajungeai la școală în 15-20 de minute, fiindcă te duceai de-a lunecușul, și te simțeai un fel de Schumacher. Ajungeai la școală cu picioarele arzînd, cu obrajii și nasul roșu și cu zîmbetul pînă la urechi.

Și acum mă simt aproximativ la fel. Am sărit ieri într-un picior că vine iarna. Știu că o să cad pe gheață vreodată, știu că o să-mi fie frig și greu să mă deplasez. Dar mie nu mi-e greu. Asta e natura. Cine-s eu să critic schimbările ei, de dragul comfortului curului meu lenos?...

  Serios acum, uitați-vă în calendar, aduceți-vă aminte că, în timpurile copilăriei noastre iarna venea de prin noiembrie și pleca în martie. Aduceți-vă aminte că mai puteți fi copii. Și încetați văicăreala. :)