Niște oameni

 

   N-am scris demult. Nu prea știu de ce. Poate aș fi avut ce spune. Doar că... am ascultat pe alții. Și, în loc să scriu, am citit pe alții. Am redescoperit puterea tăcerii, și capacitatea de a folosi liniștea drept cea mai bună opinie. Că toți au voce, dar nu toți știu ce să facă cu ea.

   Și, cum cele mai bune gânduri, cele mai ascunse idei vin sub duș, azi dimineață într-un interval de 8-10 minute m-au năvălit atâtea gânduri... că-mi venea să ies și să le înșir repejor pe blogger, așa, cu spuma-n păr. Azi m-au năvălit gândurile despre oameni. Și cum fiecare dintre cei pe care îi știi te fac pe tine cine ești acum. Fiecare din ei te-a condiționat pînă la starea ta actuală. Nu tu, nu cunoașterea de sine sau lungile reflecții despre sensul vieții la a 3-a sticlă de merlot, nu. Oamenii te-au făcut cine ești.

   Oamenii, care te văd pentru prima dată. Mai mult sau mai puțin notorii, ei oricum te impun involuntar să te prezinți într-un anumit fel. Pînă când îți dai seama că mai deosebit decât sinceritatea în acțiuni și vorbe nu prea poți fi. Și, pe cât de înfrumusețată nu ar fi această carte de vizită a ta, oricum rămâne în memorie doar esențialul: nume, zâmbet, ochi sinceri.

   Oamenii, cu care ieși serile. Oamenii, cu care uneori ești într-o relație de reciprocitate: vă știți, dar nu vă cunoașteți. Sigur, nu generalizăm, dar uneori ne găsim la un nivel de cunoaștere, care se întrunește maxim la preferințele interlocutorului în materie de muzică, sau dacă a fost sau nu la cutare eveniment, și atât. Acești oameni mie îmi trezesc dorința de a fi dispusă să trec de micile bariere de comunicare socială, și să scot din om vreo chestie ascunsă specifică doar lui.

   Oamenii, care te-au rănit. Îi vezi dintr-o mie, și îi recunoști imediat. Nu vrei să-i mai vezi, dar ți-e dor. Și poate că ți-e dor, de fapt, de timpurile frumoase. Dar, îndată ce-ți vezi călăul, simți doar suferință. Și asta va dura încă mult timp, pînă înveți că suferința e doar un pod. Iar de cealaltă parte e accepția de sine și trecerea ta prin una din încercările obligatorii ale vieții. Fiindcă suferința naște dragoste.

   Oamenii, care suferă lângă tine. E foarte curios să observi câte poți descoperi în sine, odată ce vrei să alini pe cineva drag. Ți se dezvăluie unele calități, pe care nu le bănuiai: poți lăsa totul deoparte și deveni colacul de salvare al cuiva, în timp ce acest cineva te tratează pe tine de indiferență. Și apoi, un zâmbet măcar un pic mai luminos pe fața celui, care suferă, e tot de ce ai nevoie tu, ca să fii încrezător mai departe.

   Oamenii, care te provoacă. Poate te insultă, te iau la rost, încep să-ți pună la îndoială orice acțiune. Oameni, care te sfidează la fiecare pas. Acești oameni, de obicei, te pun în fața unei alegeri: ori cedezi și clachezi sub presiunea lor, ori te ridici să-i contrazici. Și uneori nici nu mai contează că le-ai demonstrat sau nu contrarul. Contează doar că te-ai mișcat. Acești oameni sunt necesari tocmai prin faptul că știu cum să te aprindă.

   Oamenii pe care îi iubești și te iubesc. Cu iubirea e un pic mai complicat. Iubirea uneori orbește, și atunci orice alte procese se încetinesc. Dar anume părerea oamenilor dragi contează cel mai mult. Pentru ei vrei să fii mai bun, mai deștept, mai frumos, mai realizat. Pentru omul iubit înveți să gătești, să dansezi, afli preferințele lui/ei, și ții să le respecți. Pentru omul iubit încerci să devii versiunea ta cea mai bună. Și poate că nu ți se răspunde cu reciprocitate, dar asta deja contează mai puțin.

   Contează doar că oamenii te aduc spre drumurile, pe care le străbați acum. Și cât de singur n-ai părea în călătoria ta, întotdeauna ai călăuze, sau măcar un pribeag, care pășește alături de tine.
   Ia să te uiți primprejur. :)
   

Siniorina, este frumossa!

 

  Mă mai bag câteodată să fac curat în inbox la Others, că mă deranjează cifra care se adună. Și să vezi ce găsesc acolo (și tu le găsești): "Miss, you so beutifol, want to marriage?"  "Hey doll, what's up, wanna get together?" "You much beauty, must lover, because I to be rich, you to be gorgeous."

  Da, sunt libidinoase, și te deranjează. Dar fix numai pentru un minut, fiindcă iaca azi tu pentru cineva ești gorgeous și beauty și doll. Și să nu minți, că oricum îți place. Complimentele sunt un lucru natural, care ne desemnează pe fiecare în parte special, deosebit, interesant, ieșit din comun. Deci, este ok să te bucuri de aprecieri. Noi, femeile mai ales, tindem să ne eschivăm de la acest lucru natural. Ni se complimentează tunsoarea: "Eeeiiii, nuuu, că nici încă nu l-am aranjat normal, am ieșit din casă în fugă.." Ni se spune că e foarte drăguță asortarea hainelor de pe noi: "Eeeiii, da nuuu, că eu prima ce-am găsit..." Da' de ce să nu fii tu curajoasă și să-ți asumi acest păr sănătos și strălucitor, sau acest ansamblu frumos de haine? Că oricum ai uleiuri de îngrijire a părului, și ai stat azi vreo câteva minute să alegi această fustă. De ce să nu recunoaștem, dragi femei, că pentru cineva suntem frumoase, sau simpatice, sau radiem, sau zâmbim și îi luminăm și pe ei?
   E scris undeva în moștenirea noastră genetică să nu avem voie să ne bucurăm de corpul nostru. Am primit cadou, odată cu toate cele multe 'bucurii' ale Uniunii Sovietice, percepția că un corp este în primul rând muncitor și rezistent, apoi frumos. Oricum, sub uniforma de lucru toate corpurile arată cam la fel. Rochiile, toate de aceeași culoare și de zeci de mărimi, se aduceau la fel în toate magazinele. Pantofi de import puteai cumpăra doar sub tejghea.
 
  Dintoteauna am admirat femeile vestice pentru capacitatea uimitoare de a nu se strădui nicidecum să fie atrăgătoare, și de a atrage atâtea aprecieri. Nu o dată am tot auzit despre frumusețea elegantă și cochetă a pariziencelor, sau nonșalanța ademenitoare a italiencelor, sau frumusețea atemporală a grecoaicelor. De ce nu se spune asta despre noi? Da, Moldova are foarte multe femei frumoase. Fiindcă ele trec printr-un proces pentru asta. Nu de înfrumusețare, nu. Un proces după care ele devin încrezătoare că acum, iată acum, ele în sfârșit sunt frumoase. Fiindcă așa li s-a spus de sute de ori.

   E timpul, dragele mele,  să ne iubim corpurile. Da, așa cum sunt. Fiindcă asta e casa, pe care nu o vom schimba niciodată. E casa, în care ne simțim cel mai acasă. Pielea, pe care s-au înșirat ca o constelație, pistruii, pe care poți citi zodii... Alunițele, ce abia așteaptă să fie sărutate, ca pe timpuri, de buze calde, în semn de dragoste... Linii unduitoare, rotunjimi și forme pline. Forme reliefate, sculptate, ca marginile unei viori. Delicatețea unor umeri înguști, sau linia gâtului, pe care zvâcnește pulsul. Toate astea te fac specială, te dezvăluie în cel mai frumos moment al tău. Și niciodată nu vei fi atât de frumoasă, ca în clipa când te vezi cu adevărat, și te înțelegi. Și începi să răspândești, vorba filmului, parfum de Femeie.

No name

  It feels like you were on top of it. At least, you were breathing again. You had the wave. Turns out, you're still trying to catch your breath, your lungs lack air. Your struggle for survival is stronger than ever. You're drowning unconciously.
  How do you resurface?  

Научи меня плохому

  Să scriu repejor gândul, să nu adorm. Acuma, cât e la cald..

  Am fost să privesc "Maleficent". Eu sunt amatoare de filme frumoase, chiar dacă sunt construite doar pe ecran albastru, chiar dacă sunt povești. Mie dintotdeauna mi-au plăcut poveștile. Și uite că aici povestea se inversează, ne prezintă cealaltă parte a monedei: povestea "Frumoasa adormită", spusă din partea personajului negativ, al Zânei Rele. Filmul, de fapt, povestește devenirea personajelor negative, geneza răutății lor și luptele cu adevăratul rău, omul.
 Mai mult despre film nu scriu, că poate nu l-ați văzut.

  Apoi mi-a venit un gând: acest film prezintă partea frumoasă, umană, a unui monstru. Cum spunea și Angelina Jolie într-un interviu, e greu să te identifici cu cineva care a blestemat un copil. Dar s-a străduit să aducă pe ecran bunătatea și mărinimia ascunse undeva adânc în inima unui monstru.
  Ce ne învață asta? Că orice 'monstru' modern are și o latură pozitivă, și asta îi diminuează din pericolul, pe care îl prezintă. Îl face uman, explicabil, rațional. Un pedofil, un criminal în serie, un dictator nemilos- toți au fost bebeluși frumoși, cu creți și ochi mari. Toți zâmbeau dulce în pozele din copilărie și le plăceau rachetele/bicicleta/lego/desenul cu creta. Și, deci, toți își justifică răul, pe care-l comit, prin îndreptățirea suferințelor sau frustrărilor sale.

  Răul nu mai este atât de rău, bunătatea nu e chiar așa de bună. Hm.

Mondenisme vseakie

   Stai frumos cu o prietenă la un ceai rece, la terasă, și ea-ți povestește a câta oară despre bărbatul ei. Asta așa îl numește și-l crede ea. Fiindcă ei nici măcar nu sunt împreună. Dar e al ei, fiindcă-i place, fiindcă-l vrea, fiindcă-l tot adulmecă. El, sigur, nu refuză aceste ademeneli, bărbat single fiind. Și această legătură ea o numește 'complicated relationship', care nu e relationship în fond. Dar ok, ascultăm, analizăm, bem ceai rece.
  Apoi mai vine o prietenă, și ne pupăm toate în cruce pe obraji, prindem capăt de vorbă, și a 2-a prietenă ne povestește cât de încântată e de noul cavaler al ei, că e gentilom, că o ridică în slăvi, că i-a spus că simte el undeva că ea va fi foarte specială în viața lui. Cealaltă zâmbește, se bucură pentru ea și-i dă sfaturi de relație, care au mers la ea cu cavalerul său (același!). Iar tu stai, zâmbești, asculți și taci, știind ce știi. Fiindcă e bine știut că mesagerul pînă la urmă e disprețuit. Și că nu are rost să începi să le demonstrezi de ce tu ai dreptate și ele nu. Fiindcă lor le place grebla lor, care se ridică tot mai des spre frunte. Fiindcă el e atât de...ah!

  Of. Jucărele pentru adulți. 

Poveste de dragoste

   O fată a intrat într-o cafenea să bea un ceai. Și a văzut la masa de la geam un băiat. Băiatul era drăguț, avea ghete frumoase. Și citea ceva foarte concentrat în telefon. Fata s-a așezat la masa de alături, cu privire jucăușă și părul răsfirat la soare. Se gândea cum ar fi mai bine să se prezinte. Băiatul citea în telefon. Ea își închipuia cum își dau mîna, cum împart un ceai și povestesc despre vreme, și cum el, după ceva timp, îi cere numărul de telefon, s-o cheme la filmul cela, despre care glumiseră o minută în urmă. Și ea i-ar da numărul, și-ar aștepta s-o sune Andrei, Sandu, Viorel, Marcel, Victor, Ion.  Și ar ieși prin parcuri, pe la înghețate, Fante și discuții. Și s-ar săruta.
   Băiatul citea în telefon. Ea se tot gândea cum ar fi să se uite măcar o dată în ochii lui ( căprui, verzi, albaștri, negri?) și să vadă în ei ceea ce căuta. Dar băiatul citea în telefon. Ceaiul din ceașcă s-a terminat, fata a plecat. Iar băiatul tot citea în telefon.

Sfârșit.

P.S. Nu toate poveștile de dragoste se întâmplă. 

Avertizare

  Simt că e timpul. Simt, cum mă năvălește lucrul, imediat după sărbătorile pascale, și am hotărît că trebuie să vă amintesc, dragi și minunate mirese, ce înseamnă să fii mireasă. Nu de alta, dar când faceți pregătirile de nuntă, și în ziua nunții propriu-zis, voi vreți de toate și nuștiuce. așa că, măcar în ceea ce pricep a face, pot să vă ajut puțin.
  Mireasa a fost, este, și sper să fie în continuare, simbolul purității. O apariție suavă, curată și minunată, îmbrăcată în straie albe (nuanța variază), o rochie pe care o va purta doar o singură dată în viață. Mireasa este Alfa și Omega gingășiei, feminității și frumuseții. Mireasa este fata, de care soțul va fi îndrăgostit întotdeauna, în închipuirea sa, indiferent de cât de tare s-ar schimba iubita sa de-a lungul anilor. Eu zic să le lăsați o memorie de neuitat.

  De aceea, vă avertizez drăguț cu ce mă voi ocupa eu în sezonul ăsta. Nu vor mai fi culori de papagal, violete, rozuri ciclamen, și smokey eyes gen Britney Spears. nu vor mai fi linii diagonale de blush bronzant. Nu vor fi în continuare nici pietricele aplicate. Așa  că dacă vreți să fiți genul aproximativ de mireasă, cred că ceea ce urmează nu este pentru voi. Dacă, însă, ați prins la general ideea mea, iată câteva modele din ceea ce urmează:


 

Știu ce veți spune acuma toate: Da, dar eu nu am așa față, și nasul meu, fiindcă ochii mei..

Aici intervin eu. Să înțelegem cu toții un lucru: simplitatea e frumusețe. Simplitatea e eleganță. Simplitatea vă va păstra caracteristica unică a feței, de care s-a îndrăgostit iubitul, pe care o vede dimineața pe perna de alături, și cu care a hotărît să se trezească restul zilelor sale. Simplitatea o face pe  mireasă, o mireasă deosebită.

   Vă aștept cu drag la machiaj.:)

Ziua, în care.

 

   Ziua, în care a plouat fără încetare. Ziua, în care pămîntul a dus la gură o căldare cu apă de izvor, și a tot băut, cu gâturi mari, lacom. Ziua, în care ploua frumos, nu scârbos. Ziua, în care iarba proaspătă strălucea mai verde, iar florile de pe copaci înfloreau în apă.
   Ziua, în care mergeam zâmbind prin mulțime și scoteam privirea de sub umbrelă, sus spre copaci. Ei înverzeau mai frumos în ziua ceea, și nimeni nu-i vedea. Omul e obișnuit să vadă noroiul.
   Ziua, în care mi-am amintit de zâmbete și ochi din trecut. Trecut îndepărtat și nu prea. Ziua, care m-a făcut să stau pe gânduri mai mult, decât aș fi crezut. Ziua, care m-a învăluit în apă, ca într-o mantie învizibilă și mi-a dat colțișorul meu.
   Ziua, în care a plouat fără încetare, a fost una dintre cele mai liniștite zile. Prin toată gălăgia orașului, prin toate treburile terminate și neterminate, printre toate fețele anonime, am găsit-o pe a mea, demult uitată. Fața mea zâmbitoare fără de motiv. Îmi era dor de fața asta.

   Ziua, în care a plouat fără încetare, trece frumos, în noaptea ploioasă, care leagănă. Noapte bună, dragă zi.:)
 

De ce bărbații noștri sunt doar simpatici

  Da de ce bărbații noștri nu sunt frumoși, atrăgători, dar numai simpatici? Știți de ce? Fiindcă ei nu vor să fie frumoși. Ei trebuie să fie serioși. Și numaidecât solizi. Fiindcă un bărbat frumos- это не соллидно. Fiindcă, odată ce ți-ai pus la gât o eșarfă bleu, sau ai îmbrăcat un pulover verde-măr, sau ghete roșii, brusc nu mai ești solid, și ești privit ca un bărbat "di șela".  Fiindcă, iertat fie-mi cuvântul urât de slang, noțiunea de гомосятинэ, scoasă de prin filmele de mâna a 3-a de la canalele rusești i-a speriat pe bărbații noștri într-atât, încât magazinele, care se străduie să aducă în îmbrăcămintea noastră măcar ceva culoare, dau faliment.

   Am mers pe jos, pe Ștefan cel Mare, cam 4 străzi. Și am tras o concluzie tristă: bărbații noștri se îmbracă urât. Caracteristicile practic identice ale tuturor bărbaților, care veneau în calea mea: ghete anoste negre, maxim maro, blugi, de un albastru sumbru, geacă de primăvară, de fâș sintetic, neagră. Categoric neagră. Nici o variație de culoare, absolut. Pe lîngă unii din ei mergeau și perechile lor: culori de sus pîn jos. Pestrițe, florale, în carouri, în dungi, cu imprimeuri- culori. Și mi-a venit un gând: oare culorile sunt menite pentru a fi percepute DOAR de femei? Femeile-și cumpără pantofi în toate culorile, au la ei genți în toate culorile, cele mai colorate electrocasnice, telefoane și mașini. Bărbații se rușinează, se tem de culori, pentru a nu fi cumva percepuți greșit. Ce nu știu bărbații noștri (majoritatea din ei) e că o culoare potrivită este un atu, o armă foarte bună de transmitere a unui mesaj. Sau pur și simplu îți face dispoziția pe toată ziua.

                             

   La o reflecție spontană, cu Katiușa Kurmaeva, am exprimat acest gând. Și n-am terminat bine de spus, că în întâmpinarea noastră vine un băiat cu un sacou gaaaalben-galben. Ca o lămîie. Restul gamei cromatice era destul de reținută, complementară. Și mi s-au bucurat ochii, fiindcă am înțeles că e vorba doar de puțină încredere de sine, și caracter. E vorba doar de faptul, că unii din respectabilii noștri bărbați încetează a gândi standartizat și îndrăznesc să se deosebească din mulțime.

  Mi se bucură ochii și atunci când văd bărbați colorați în jurul meu: Viorel Nui, cu costumele sale, a la London Street, cu cravate frumoase, cu butoni deosebiți la manșetă. Victor Lutenco, cu blugii lui de culoarea muștarului, și roșii, și maiouri de toate culorile, și...  Cristian Saulea, cu puloverele lui verzi-violete, cu geaca de iarnă bej ( vai, ce rebeliune!). Alex Gurdila, cu pălării interesante și cele mai drăguțe cămăși în carouri. Sau Lyndon Allin, care nu întotdeauna are ocazia să poarte altceva, decât un costum de birou, dar care are cele mai interesante cizme de cowboy. Și Viorel Mardare, care are multe cămăși cu floricele, și de fiecare dată pe cămășile lui apare câte o specie nouă de flori. Viorel Bujorel Mardare, cum ar veni.

  Sper să văd schimbări frumoase pe străzile orașului nostru, și așa, sur și demodat. Să vină turistele din afară și, plecând acasă, să tânjească după frumoșii noștri bărbați. Să fim vestiți nu doar pentru femei frumoase, dar și pentru bărbați stilați.:)

Ne-am învățat

   Ne-am învățat, de-a lungul vremii, să facem și să fim așa cum vrem.  Ne-am alipit de niște valori, pe care nici nu le respectăm. Ne-am învățat să fim cinici, să jignim prietenii, mascând asta sub comoda față a sarcasmului. Eu admir o persoană, care știe să folosească umorul deștept, împletit cu sarcasm, dar așa oameni sunt tare puțini. În rest, e o parodie ieftină.
 Ne-am învățat să lipim etichete pe orice și oricine: mama single, care are copil- curvă. Bărbatul care fumează în colț- ratat. Fata care ia singură prânzul, sau bea singură  cafea- disperată. Băiatul care reușește să-și sune mama- fătălău.  Fata, care nu vrea să aibă relații fizice cu oricine dar de dragul sexului- îngâmfată, alintată. Fata, care totuși face ce vrea cu corpul ei- iarăși curvă.
 Ne-am adaptat la un stil de viață, care fuge cu vreun kilometru mai repede decât modul nostru de gândire. Ieșim cu toții, spre sfârșit de săptămînă, în oraș, bem, discutăm, dăm mâna, ne pupăm pe obraji, privim într-una primprejur, ne simțim cât se pate de cosmopoliți și nonșalanți, ca apoi întreaga săptămînă următoare să ne scandalizăm de la comportamentul sau numerele de pahare băute ale cuiva quasi-cunoscut.
 Ne-am învățat să ne temem de apropieri, de atașamente, fiindcă asta ar putea duce la, oooomaigad, familie! Ne-am învățat să sortim orice relație, de orice tip, eșecului inevitabil. Ne-am învățat să fim victime autoinstruite. Ne-am învățat să credem că Бытие Мое, vorba filmului, este o dramă glamuroasă și nelămurită.

  Tare bine ar fi să nu ne învățăm, da să învățăm, cu adevărat. Știți ce-ar trebui să învățăm? Să răspundem cu un zâmbet sau surâs sincer cuiva, atunci când îl salutăm, sau să nu-i zâmbim deloc, dacă nu e cazul. Să scăpăm de discuțiile de carton. Să ascultăm cu adevărat, atunci când cineva vorbește. Să ajutăm bătrînica să-și urce geanta în troleu. Să respectăm gravidele, fiindcă noi tot de pe-acolo am ieșit.  Să readucem fluturii în stomac, atunci când ne sună cineva drag. Să ne aducem aminte cum e asta să-ți fie dor, cu adevărat dor de cineva. Și să sunăm. Nu să poke-uim.

  Cine știe, dacă învățăm câte-oleacă în fiecare zi, am putea trece cu bine examenul vieții, m?

 :)

Absolventa

 Am fost acasa la intalnirea cu absolventii. Ma gandeam, pana-n ultima clipa, daca sa vin sau nu. Nu prea mai comunic cu fostii colegi, si asta se datoreaza in mare parte faptului ca eu nu sunt pe odnoklasnici. Daca ne vedem cumva ocazional, eu ii intreb ce mai fac, cu ce se ocupa, pe unde au mai fost, ei ma intreaba de ce inca nu sunt maritata. Si da, s-au uimit ca am venit singura. Altii au venit macar cu poze, daca nu cu persoana. M-am bucurat foarte mult sa aflu ca la anul vom avea o nunta dintre doi colegi. :)

  Apoi ne-am pus pe depanat amintiri si boroboate. E uimitor cum lumea te tine minte in niste intamplari si ipostaze, de care tu uitasei complet, dar pe ei i-a marcat cumva. Unuia ii dadeam caietul meu sa copie la romana, altuia i-am dat un cot in coaste (eram batausa), cu alta fata prietenisem secret prin scrisori, timp de vreo 2 ani. Si, departe de toate schimbarile fizice si circumstantele care ne-au schimbat atat, deveniseram iar grupul de elevi galagiosi, zambitori si fara griji.
  Au fost putini. M-am mirat sa aflu ca majoritatea sunt plecati la munca in Moscova. Cei care au venit totusi au povestit cate ceva nou despre cei absenti. Nici macar dirigintele nostru nu e in tara. Pacat...am facut 10 ani anul asta. Si au venit 10 oameni.

  Apoi am venit acasa, si am scos cutia cu scrisori. Tin intacte o multime de scrisori si biletele si valentince, intr-o cutie mare. Spre mirarea colegilor mei, am venit la intalnire cu o ancheta, in care s-au regasit. Isi studiau atent scrisul, raspunsurile, radeau copios ca nimeni n-a avut curajul sa raspunda sincer la intrebarea: Pe cine simpatizezi? Au pus toti stelute sau floricele, sau au scris: Secret!

  Baiatul din imagine e dragostea mea din scoala. Sergiu. Era mai maruntel atunci, ce-i drept.))

 
 

Apa trece, fricile rămîn

  Tare-mi plac statusurile de statistică de pe facebook. Poți afla cît mai multe păreri, comasate în comentarii, fără a supune omul la prea mult spam inutil. Astfel, am mai lansat o temă de discuție azi: care e un lucru, pe care nu-l poți face pînă la vîrsta curentă, dar pe care ai vrea să înveți să-l faci?

  Ideea acestei întrebări mi-a venit în una din săptămînile trecute, cînd am fost oarecum luată în râs că nu am încercat vreodată să urc pe patine. După răspunsul de rigoare, m-a pus pe gînduri altă idee: de ce preferăm să mințim despre experiențele noastre, în loc să răspundem sincer? Fiindcă ne e rușine? Dacă da, de cine sau de ce? Unde se termină rușinea și începe prostia? Fiindcă simplul fapt, că nu am făcut ceva deocamdată nu înseamnă că nu vom face asta, ulterior. Eu cred că pentru fiecare experiență există timpul potrivit. Există o conjunctură anumită a întîmplărilor, sau pur și simplu convingerea sigură că acum și numai acum trebuie să facem asta. Acum ori niciodată.
  Am mai învățat ceva foarte valoros mie: cu cît mai sincer răspunzi cu Nu unei astfel de întrebări, cu atît mai repede te eliberezi de complexul de a nu fi încercat asta. Și, ulterior, o faci. Fiindcă vrei să-ți demonstrezi, în primul rînd ție, că de fapt poți s-o faci. Cum a fost la mine cu cîntatul. Mi s-a tot spus, timp de 2 ani, ceva timp în urmă, să nu mai cînt că nu-mi iese bine și chiar dacă îngân ceva, s-o fac acasă. Окозалось- покозалось. Tot din anumite frustrări, am început să cînt prin karaoke, și din frustrări am făcut cîntece. Nu-s cine știe ce artist al poporului, dar e destul de binișor. Și mă eliberează, îmi dă inspirație. Și, cel mai important, îmi place foarte mult.
 
  Mi-a fost interesant să aflu ce n-ați făcut voi niciodată pînă acum. Iată cele mai populare răspunsuri:
- nu pot înota (10 persoane)
- nu pot merge pe bicicletă (9 persoane)
- nu pot șuiera
- nu pot jongla cu fructe
- nu pot împleti, croșeta
- nu pot face baloane din gumă de mestecat
- nu pot schia, încă
- nu pot face surfing, nu pot patina
- nu pot conduce mașina
- nu mi-am făcut nici un tattoo sau piercing
- nu pot găti
- nu pot dansa, cînta

  Lista poate continua, sunt sigură. Am ales cele mai populare și cele mai originale răspunsuri. Îmi pare tare bine că ați scris. Am făcut loc de sinceritate, într-un colț de facebook. Am aprins lumina, cum ar veni. Nu prea așteptam atâtea comentarii, dacă sincer, dar mă bucur.

  Așa am făcut și eu, cînd am spus că nu pot schia. Dar am mers în vacanță la munte, la schiat. Și acolo, prin căzături și situații incomode, mi-am dat seama de ce iubește lumea schiatul. Și de ce eu o să mai fac asta. Poate nu profesionist, poate chiar mult mai slab decât alții, dar o s-o fac fiindcă am prins gustul și fiindcă nimic nu se compară cu viteza alunecării prin zăpadă, cînd îți dau fulgii în față, și vîntul îți răsfiră părul. Nimic nu se compară cu senzația de a sta pe coastă de munte și de a privi în vale, prin ninsoare, spre oamenii mărunței, și de a te simți pentru o secundă titan. Iată de ce am învățat să înot singură. Fiindcă sunt parte a mării, cînd înot, sunt sirenă, pește, sunt apă. Fiindcă anul trecut, la mare, am prins cel mai surrealist moment de serenitate, de calm absolut. Aveam liniște în cap, ceea ce nu obținusem încă niciodată. Pluteam pe spate deasupra apei, fără să mă strădui să mișc măcar un deget, și mă afundam în liniște. De asta, o să învăț să merg pe bicicletă. Nu fiindcă e la modă, dar fiindcă simt că a venit momentul.

  Experiențele nu sunt făcute pentru a putea fi povestite prietenilor, ci pentru a descoperi aventura din noi înșine. De fiecare dată, mai distrugem o barieră de autocunoaștere, mai punem o amintire minunată în cutie și mergem să încercăm altceva. Și, cu cît mai frică ne este de această următoare experiență, cu atît mai mare va fi satisfacția faptului împlinit.

  Ar trebui să mai sărim cu capul în apă, cîteodată. Chiar dacă acolo nu ne așteaptă colacul de salvare.:)

 Mă duc să caut pe net o bicicletă.