Ziua, în care a plouat fără încetare. Ziua, în care pămîntul a dus la gură o căldare cu apă de izvor, și a tot băut, cu gâturi mari, lacom. Ziua, în care ploua frumos, nu scârbos. Ziua, în care iarba proaspătă strălucea mai verde, iar florile de pe copaci înfloreau în apă.
Ziua, în care mergeam zâmbind prin mulțime și scoteam privirea de sub umbrelă, sus spre copaci. Ei înverzeau mai frumos în ziua ceea, și nimeni nu-i vedea. Omul e obișnuit să vadă noroiul.
Ziua, în care mi-am amintit de zâmbete și ochi din trecut. Trecut îndepărtat și nu prea. Ziua, care m-a făcut să stau pe gânduri mai mult, decât aș fi crezut. Ziua, care m-a învăluit în apă, ca într-o mantie învizibilă și mi-a dat colțișorul meu.
Ziua, în care a plouat fără încetare, a fost una dintre cele mai liniștite zile. Prin toată gălăgia orașului, prin toate treburile terminate și neterminate, printre toate fețele anonime, am găsit-o pe a mea, demult uitată. Fața mea zâmbitoare fără de motiv. Îmi era dor de fața asta.
Ziua, în care a plouat fără încetare, trece frumos, în noaptea ploioasă, care leagănă. Noapte bună, dragă zi.:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu