marți, 7 mai 2013

Viața de după Paște

 


  Cât de frumos era acasă, și cât de parfumat... Mă prind a câta oară la gândul că n-aș pleca de acolo, dacă aș avea ocazia. Sau poate n-aș pleca din copilăria mea frumoasă, fiindcă asta reprezintă casa mea. Și mă apucă dorul să n-am griji, să n-am graba de-a pleca de-acolo. A 2-a zi după Paști m-am simțit constrânsă de propria mea casă, de spațiul împărtășit cu toți ai mei, și de faptul că trebuie să-i văd pe toți 3 într-una. M-am simțit și foarte vinovată că n-am vrut, realmente, să plec în vizită la rude, prin sat, fiindcă îmi era foarte lene să mă mișc. Graba asta constantă a orașului, rutina și gălăgia cotidiană m-au molipsit. A 2-a zi jinduiam ceva gălăgie. Era așa o liniște acasă la mine, că-mi țiuiau urechile.

  
  Mi-era dor de mama, de tata, de ei împreună și de fratele meu. Mi-era dor să stăm toți la o masă la cină și să discutăm dramele familiale ale vecinilor noștri. Mi-era dor ca ai mei să se laude cu grădina bogată în roade, pe care o cresc și anul ăsta cu atâta sârguință. Mi-era dor ca tata să mă ducă prin toate colțurile grădinii și să numească toate soiurile noi de struguri, pe care eu nu le voi ține minte oricum, iar mama să-mi povestească despre cele mai noi peripeții ale ei cu motanul. Mi-era dor ca frate-meu să-mi povestească istorii IT-șnicești înțelese de mine doar pe jumătate. Nu mi-era dor, însă de mine. Fiindcă, în sânul familiei mele fiind, mă tot gândeam ce se mai întâmplă prin oraș. De parcă orașului ăsta i-ar păsa de mine... Orașul m-a întâmpinat cu zăpușeală, intoleranță și aversiune. Și mie asta îmi place.

  Straniu lucru, am realizat toate astea fix în minuta când am urcat înapoi în autobuz, să revin la oraș. Și, de cum am ajuns, am vrut înapoi. Straniu lucru.

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu