Ce să-ți fac?

    Ce să fac cu tine, atunci când mă trezești noaptea și mă chinui? Ce să fac cu tine când merg pe drum, pe multe drumuri, merg să plec de la mine, și ajung tot la mine?

    Ce să fac cu tine când vreau să te cuprind, să nu te doară? Cum să te cuprind așa, să treacă pentru totdeauna? Ce să fac cu tine când sângerezi? Ce să fac cu lacrimile tale?

    Ce să fac când tu vrei muzică și dans și artificii, pe care nici noi împreună nu le găsim? Ce să fac cu tine când nici cu mine nu știu ce să fac?

    Ce să fac cu tine, suflete? Să te vând nu vreau, să te las nu pot, să te port e greu.

    O să-ți cânt o melodie. E lirică, curgătoare, tragicomică, poate chiar zăludă, dar a noastră. O să cântăm cu tine, suflete, să ne ungem pe zgârâieturi cu note muzicale, și ne vom înfășura cu un portativ. Și când nu vom mai avea semne de întrebare, vom merge de mânuță pe aceeași cărare. Și vom cânta altceva.

Viața de după Paște

 

  Cât de frumos era acasă, și cât de parfumat... Mă prind a câta oară la gândul că n-aș pleca de acolo, dacă aș avea ocazia. Sau poate n-aș pleca din copilăria mea frumoasă, fiindcă asta reprezintă casa mea. Și mă apucă dorul să n-am griji, să n-am graba de-a pleca de-acolo. A 2-a zi după Paști m-am simțit constrânsă de propria mea casă, de spațiul împărtășit cu toți ai mei, și de faptul că trebuie să-i văd pe toți 3 într-una. M-am simțit și foarte vinovată că n-am vrut, realmente, să plec în vizită la rude, prin sat, fiindcă îmi era foarte lene să mă mișc. Graba asta constantă a orașului, rutina și gălăgia cotidiană m-au molipsit. A 2-a zi jinduiam ceva gălăgie. Era așa o liniște acasă la mine, că-mi țiuiau urechile.

  

  Mi-era dor de mama, de tata, de ei împreună și de fratele meu. Mi-era dor să stăm toți la o masă la cină și să discutăm dramele familiale ale vecinilor noștri. Mi-era dor ca ai mei să se laude cu grădina bogată în roade, pe care o cresc și anul ăsta cu atâta sârguință. Mi-era dor ca tata să mă ducă prin toate colțurile grădinii și să numească toate soiurile noi de struguri, pe care eu nu le voi ține minte oricum, iar mama să-mi povestească despre cele mai noi peripeții ale ei cu motanul. Mi-era dor ca frate-meu să-mi povestească istorii IT-șnicești înțelese de mine doar pe jumătate. Nu mi-era dor, însă de mine. Fiindcă, în sânul familiei mele fiind, mă tot gândeam ce se mai întâmplă prin oraș. De parcă orașului ăsta i-ar păsa de mine... Orașul m-a întâmpinat cu zăpușeală, intoleranță și aversiune. Și mie asta îmi place.

  Straniu lucru, am realizat toate astea fix în minuta când am urcat înapoi în autobuz, să revin la oraș. Și, de cum am ajuns, am vrut înapoi. Straniu lucru.

  

Moldova, tu je ai talent!

  Foarte multă lume a râs la auzul zvonului că se lansează Moldova are Talent, la noi, franciza vestitului concurs american, realizat în 56 alte țări. Deci, Tajikistan are talent, Burkina Faso are talent, Cehia are talent, Turkmenistan are talent, iar Moldova...nu-l are? Ce avem noi, de suntem un norod atât de frumos, cîntăreț, dansator, maiestuos și...așa de rușinos? Ce mai e și cu frustrările astea de: oooof, nu, eu pe scenă, nuuu, ce-i cu tine, eu la camera de luat vederi, eu să cânt și cineva să spună că asta-i rău...da ce-or să zică vecinii, colegii, neamurile? Da ce să zică?! Poate vor zice că you sucked big time, sau poate vor spune că... ai o voce incredibilă, că te miști frumos, că poți învârti cercul la talie ca nimeni altul, sau că pur și simplu ești cel mai curajos cunoscut al lor.  Cel mai curajos dintre prieteni este un titlu mult mai frumos decât cel mai rezervat și calculat dintre prieteni.

 Eu vreo 2 su 3 ani în urmă am făcut asta: 

 Spontaneitate totală. Eram la o cafea cu niște prieteni și, când mi-a sunat telefonul cu ringtone-ul ăsta, eu am făcut câteva grimase, cică, funny. Pe urmă, Negru m-a rugat să repet asta pe toată piesa, și el să filmeze. După cum s-a adeverit mai târziu, devenisem cam virală prin oficii, în pauzele de cafea. Lumea îmi zâmbea pe stradă. Da, a fost un mic moment de incomoditate, din cauza faptului că n-am fost deprinsă cu tipul ăsta de atenție. Dar, la urma urmelor, ce e rău în capacitatea de a face pe cineva să râdă? Cât ne costă să dăruim câteva minute de distracție cuiva? Nimic, mai ales dacă putem face asta destul de binișor. Poate doar ceva curaj și dezinhibare de complexe absolut stupide.

  Anul ăsta, la rugămintea lui Eugen și, în cadrul unui proiect frumușel, organizat de TeliaSonera pentru Eurovision, în care lumea din mai multe țări trebuie să facă un video-spoof la piesa Euphoria de Loreen, am făcut asta:

  Da, a fost tot o spontaneitate. Am avut fix 3 minute de filmat, înainte să înceapă furtuna pe capul nostru și pe obiectivul aparatului de fotografiat. Mi s-a spus ce se cere de la mine, am făcut. Nu, nu mi-a păsat de trecători, nici de sabia lui Ștefan, eu intuiesc că el a ținut cu mine. Nu, nu m-a interesat ce vor zice călătorii celor 3-4 troleibuse și zeci de mașini, când mă vor vedea de pe geam, scuturând părul în toate bătăile vântului. Mi-a păsat doar de faptul, că cineva oricum ar trebui să facă ceva ieșit din comun, pentru ca țara noastră să fie remarcată. Orice tip de creativitate se saluta, în acest caz. Și dacă eu asta pot face, de ce-ar fi să-mi pese de opinia publică? De ce-ar fi să-mi pese de refulările voastre din copilărie, sau din școală, sau de mai știu eu unde? De asta am făcut-o.

  My point:  eu nu spun că-s foarte talentată, și acest articol nu este despre mine. Acesta este articol despre curajul tău de a fi cine ești, în baie, sau în camera ta, sau când nu te vede nimeni. Fiindcă, dacă știu numai vecinii și pisica ta că tu cânți bine, ce folos din visele făcute, pe miez de noapte la o insomnie?  Și dacă poți dansa ca nimeni altul/alta, de ce să nu ai curajul să arăți asta? Fiindcă te temi să ratezi? Foarte bine! Ai ratat deja, până acum, cât ai stat cu 3 lacăte puse talentului tău! Acum nu-ți mai rămâne decât să pășești înainte.

 Concursul ăsta funcționează pe curajoși, pe cei care nu se tem să vorbească în numele său și mai ales pe cei care nu lasă acordul comun, deprinderea să decidă ce înseamnă să fii talentat. Talentul poate proveni din cele mai neașteptate porniri ale creației, din cele mai umile origini. Dar, atâta timp cât vine, avem șanse să ne înconjurăm de frumos, peste tot.:)

  Poate o să încerc și eu să merg cu vreun număr artistic la preselecții. Aș putea place juriului, sau aș putea pur și simplu să-mi mai cîștig 3 puncte de self-esteem prin faptul că mi-am sfidat principialitatea. Și poate o să te văd și pe tine acolo.;)