Scriu de-acasă...

   Vreau să împart cu voi un pic din lumina, care mi-a invadat sufletul, de cînd am ajuns acasă. Acasă m-am regăsit, a cîta oară, în orice ungheraș, în orice lucrușor, uitat de mine prin vreun sertar, pe vreun raft..
  Am făcut poze..

  

 

   Asta mă întîmpină acasă: luminițele tradiționale, într-un colț de sat care, hai să fiu sinceră, n-are treabă cu luminițele. Dar noi așa ne-am învățat, să fie frumos, vesel, drag de uitat și de venit acasă. Așa că mica mea căsuță se vede de depaaarte, licărind deasupra pragului un șirag colorat. Bradul, făcut anul ăsta doar de mama, a văzut ceva, ce n-a văzut niciodată: anul ăsta noi am dansat în jurul lui. La propriu. Isterie de rîs și dans pe alocuri întrerupt de hohote colective. Anul ăsta mama a dansat "Steluța de pe Kremlin", ca o balerină. Offf, mama mea..
 

Mama colecționează felicitări. Adică, din alea de care cumperi la poștă și le semnezi, de ziua cuiva sau de vreo ocazie. Mama le strînge pe toate, le afișează pe vreun raft frumușel, sau prinde de ele mărțișoare, cînd nu le mai purtăm, în aprilie. Acasă la noi sînt multe felicitări.:)

 

Cînd era tînără, mama cînta la chitară. Ocazional, numai rugată și doar vreo 2 cîntece pionerești. Mama mea era activistă în tot ce făcea, 'peredovik' în toate, de ce se apuca să facă, otliciniță, sportsmenkă și krasaviță. Și acum e tot așa.:) 
 

  Da. Asta sunt eu. Mititică, șpingalet, cum zicea tata, grăsuță, absolut blondă, de obicei dansam, vorbeam tare mult și cu o voce neobișnuit de joasă, chiar și pentru un băiețel, participam la toate serbările, și răceam după toate serbările. Ce s-a schimbat? Nu mai am voce strașnică, nu mai sunt blondă. Cam atît.:)
 Frate-meu fix așa blajin la suflet și protector a rămas. Cu toate că-i dădeam cu un constructor de fier în cap, el nu-i zicea mamei.



 Ia ghiciți, cine strică rîndul și nu stă frumșel, pe linie, cum a spus profesoara? Cine pozează cum îi place, fix în primul rînd? Offf... Clasa 1-a, trebuia de impresionat pe toți.:)




  Rochia mea de bal. Am fost la cele mai băboase și îngrozitoare croitorese, cărora le-am dat indicații de 5 ori, le-am plătit cu surplus, care mi-au tăiat o rochie strîmbă, mi-au pus un fermoar de scurtă de iarnă și m-au convins că așa trebuie.... și oricum, rochia asta mi-e atît de dragă! Eram foarte frumoasă în ea la bal, cu floare albă în păr și cu pantofi aurii. Clar, rochia s-a destrămat de la tocurile pantofilor, pe la bust s-a rupt, de atîta dans, dar n-o dau nimănui.
  Și fluturii. Am găsit 2 rame, cu un fel de cutie albă, în care erau împăiați cîte 3 fluturi de toată frumusețea, acoperiți cu sticlă. Mama zice: la ce-ți trebuiesc ție 3 insecte moarte pe perete? Eu zic: mama, ele or fi putrezit pe undeva sub o frunză, da așa, o să ne bucure ochiul încă mult timp înainte. Acum mama le șterge de praf și se gîndește la mine.

 E foarte frumos acasă, unde n-ar fi asta pentru tine, cine n-ar fi acolo, și sunt sigură că acum te găndești la chițibușurile și fotografiile de la tine de acasă. E bine asta. Casa, locul de unde vii, nu se uită niciodată, nu se compară cu alte locuri, poate mai frumoase, poate mai ademenitoare.. Casa e una, acolo unde vii și te simți adevărat, viu, bine, ca în propriul suflet. Casa ta este parte din sufletul tău. El s-a născut acolo.

Eu m-am născut aici.

Chirca, Anenii-Noi, 12 iulie, 1988.