Eu nu va inteleg. Sincer acuma, cum poti sa stai in baruri, terase, localuri si restaurante, sa filosofezi despre dragoste si fericire, in loc s-o creezi? Cum sa stai sa-ti lamentezi nereusitele, in loc sa nu le faci?
Azi mergeam cu Katiusa pe alee si vorbeam despre lenea generala de a gasi fericirea in tot ce te inconjoara. Persista peste tot o lene atit de anosta, incit pofta de viata chiar si a celui mai pozitiv om, determinat sa fie fericit (a mea) se taie de la genunchi. Eu stiam sa ma bucur de o pereche de ochi din simplul motiv ca ei straluceau pentru mine. Eu si acum ma bucur de privirile uimite ale clientelor mele, cind se uita in oglinda dupa machiaj. Mie si acum imi aduce multa fericire un fel mai deosebit de mincare, savuros, plin de continut si senzatii. Acum, uitindu-ma in jur, ajung sa aud atitia oameni spunind ca nu se gaseste pentru ei putina dragoste. Da nici n-o sa se gaseasca in fata computerului! Nici in paharul acela de bere n-o sa se gaseasca. Dragostea deja te inconjoara. Daca esti chior sa nu vezi asta, nici o pereche de ochelari din lume nu te va ajuta.
Ne e lene, ne e 'in padla' sa traim la maxim. Ne e in grija sa nu ne implicam prea mult, nici vorba sa ne pese cu adevarat. M-am prins de multe ori la gindul ca imi pasa prea mult de ce e in jurul meu. Ei si? E o crima asta oare? E o crima sa simti? M-am mai prins la gindul ca sunt probabil unul din putinii oameni, care se mai implica. Si asta e o lume trista.
Atit de comfortabil sa nu simti, sa nu-ti pese, asa-i? Te asiguri ca nu vei avea de suferit in viitor, iti pui inima intr-un depozit bancar, la pastrare, iar in loc folosesti un fel de motoras mecanic. Iubesti, dar distantat, artificial. Simti, dar din reflex. Da, trist.
Am in jur o multime de oameni, care uita sa traiasca si carora le pare ca au tot timpul din lume inainte. Atit de patetic sa vezi cum li se duce viata pe alaturi, in timp ce ei 'tusesc'. Da, e ok sa te distrezi, sa socializezi, dar asta nu e viata ta. Si nu e viata sa vii dupa o petrecere super-tare intr-un apartament gol, fara sa fii asteptat de cineva. Te-ai asigurat ca nu te atasezi de nimeni, pentru a nu fi vulnerabil. Astfel, nu ai pe nimeni la suflet, decit facebook-ul. Si nici nu observi ca deja nu mai ai virsta pentru a te comporta ca un adolescent. Viata consta din decizii, alegeri. Asta ne defineste ca indivizi maturi si rationali: compromisurile, atasamentele.(nu numarul de drugi). Eu nu cred in astfel de valori. Eu cred in dragoste. Eu cred ca merit sa fiu iubita, pina la capat, toata viata, de un singur om. Poate pentru voi suna strasnic, dar pentru mine e frumos.Eu cred in atasamente, in definirea a 2 oameni ca un cuplu. Posibil sa-mi fie zdruncinate, pe parcursul vietii unele credinte (unele deja au fost zdruncinate), dar eu o sa incerc tot. Sa nu ajung pe urma la 35 de ani la vreo terasa, regretind lucrurile pe care le-am pierdut, si singuratatea pe care mi-am cistigat-o in loc.
Traiti si iubiti.
Azi mergeam cu Katiusa pe alee si vorbeam despre lenea generala de a gasi fericirea in tot ce te inconjoara. Persista peste tot o lene atit de anosta, incit pofta de viata chiar si a celui mai pozitiv om, determinat sa fie fericit (a mea) se taie de la genunchi. Eu stiam sa ma bucur de o pereche de ochi din simplul motiv ca ei straluceau pentru mine. Eu si acum ma bucur de privirile uimite ale clientelor mele, cind se uita in oglinda dupa machiaj. Mie si acum imi aduce multa fericire un fel mai deosebit de mincare, savuros, plin de continut si senzatii. Acum, uitindu-ma in jur, ajung sa aud atitia oameni spunind ca nu se gaseste pentru ei putina dragoste. Da nici n-o sa se gaseasca in fata computerului! Nici in paharul acela de bere n-o sa se gaseasca. Dragostea deja te inconjoara. Daca esti chior sa nu vezi asta, nici o pereche de ochelari din lume nu te va ajuta.
Ne e lene, ne e 'in padla' sa traim la maxim. Ne e in grija sa nu ne implicam prea mult, nici vorba sa ne pese cu adevarat. M-am prins de multe ori la gindul ca imi pasa prea mult de ce e in jurul meu. Ei si? E o crima asta oare? E o crima sa simti? M-am mai prins la gindul ca sunt probabil unul din putinii oameni, care se mai implica. Si asta e o lume trista.
Atit de comfortabil sa nu simti, sa nu-ti pese, asa-i? Te asiguri ca nu vei avea de suferit in viitor, iti pui inima intr-un depozit bancar, la pastrare, iar in loc folosesti un fel de motoras mecanic. Iubesti, dar distantat, artificial. Simti, dar din reflex. Da, trist.
Am in jur o multime de oameni, care uita sa traiasca si carora le pare ca au tot timpul din lume inainte. Atit de patetic sa vezi cum li se duce viata pe alaturi, in timp ce ei 'tusesc'. Da, e ok sa te distrezi, sa socializezi, dar asta nu e viata ta. Si nu e viata sa vii dupa o petrecere super-tare intr-un apartament gol, fara sa fii asteptat de cineva. Te-ai asigurat ca nu te atasezi de nimeni, pentru a nu fi vulnerabil. Astfel, nu ai pe nimeni la suflet, decit facebook-ul. Si nici nu observi ca deja nu mai ai virsta pentru a te comporta ca un adolescent. Viata consta din decizii, alegeri. Asta ne defineste ca indivizi maturi si rationali: compromisurile, atasamentele.(nu numarul de drugi). Eu nu cred in astfel de valori. Eu cred in dragoste. Eu cred ca merit sa fiu iubita, pina la capat, toata viata, de un singur om. Poate pentru voi suna strasnic, dar pentru mine e frumos.Eu cred in atasamente, in definirea a 2 oameni ca un cuplu. Posibil sa-mi fie zdruncinate, pe parcursul vietii unele credinte (unele deja au fost zdruncinate), dar eu o sa incerc tot. Sa nu ajung pe urma la 35 de ani la vreo terasa, regretind lucrurile pe care le-am pierdut, si singuratatea pe care mi-am cistigat-o in loc.
Traiti si iubiti.
Dika tu esi bravo!
RăspundețiȘtergeretare super...bravo
RăspundețiȘtergere