Omul potrivit la timpul potrivit

 

      Eu nu sunt blogger. Am blog, și câteodată mai scriu în el. Dar, când am numărat câtă vreme a trecut de când n-am scris aici, mi s-a făcut rușine.

      Tema asta nu-mi dă pace de ceva timp. S-a întâmplat să mi-o inspire cineva absolut întâmplător, în circumstanțe deloc poetice.
      Avusem iar probleme cu spatele, toamna asta. Am făcut teste, am aflat ce e, am găsit un medic pentru recuperare. Și s-a întâmplat că am dat peste un om minunat. Un om, cu care făceam kinetoterapie și nu știam că fac și psihologie. Un medic de vocație, nu de profesie. Cine a făcut vreodată kinetoterapie, știe cum se desfășoară procedura. Te dezbraci până la lenjerie, medicul se apropie tare aproape de tine, te îndoaie și te întinde în toate (toate) părțile... Pentru fete specific următoarele: medicul e tânăr și vânjos. Nu vă gândiți la prostii, e căsătorit, își iubește soția și copiii. Dar mi-a luat ceva timp, vreo 3 ședințe, să mă acomodez cu situația și să urmez completamente indicațiile lui.
     La a 4-a ședință m-am relaxat nu fiindcă mă deprinsesem. M-am relaxat fiindcă, într-o discuție cu el, el a spus ceva atât de elementar și clar, încât mi-am dat seama că îmi complicam singură tratamentul. Și viața, de altfel.

     Pornind de la clișeistica premiză că viața e un teatru, Adrian a despicat-o în 3: într-un teatru sunt 3 participanți- regizorul, actorul și spectatorul.  Regizorul e cel ce construiește piesa. El are grijă de scenariu, actori, mizanscenă, tot. Actorul e cel ce joacă scenariul, așteaptă aplauze și ovații și nu-și închipuie viață fără actorie. Spectatorul plătește biletul, privește acest spectacol și, dacă nu-i place...pleacă.  Și pe când toți și-ar alege să fie una din primele 2 poziții în viețile lor, Adrian a ales să fie în viața sa spectator. Fiindcă atunci când nu-i convine ceva, el pleacă, se distanțează.
     Am stat să mă gândesc cât de ok ar fi să nu fii tu cel ce decide, sau cel ce evoluează, în viața ta. Dar m-a mai bătut un gând: cât de des stăm noi și răbdăm ceea, ce nu ni se potrivește deloc? Cam mai des, o să recunoască cei sinceri. Cât de des am avut puterea și ferma convingere de a spune Nu unei situații care nu ne place? Poate doar atunci când cineva ne împinge cu geanta în microbuz, sau când nu ni se dau niște bănuți rest. Că de conștiință națională eu tac. Dezastrul cu alegerile vorbește de la sine. Cât de des jucăm parcă pe muzica altcuiva, atâta timp cât suntem aplaudați? În evoluția zilelor noastre ăsta-i numărul de like-uri. Și nu obosim, oare?.. Un actor obosit nu poate ieși din timpul unei piese.
     Ce am vrut să spun e că Spectatorul e și Regizor și Actor în sine. Atunci când spectatorul părăsește o prestație în proces, el prin definiție schimbă și intenția regizorului, și cursul piesei, și prestația actorului. Fiindcă produsul unui regizor vizează pe acest spectator, iar actorul fără el, spectatorul, e...un nebun care vorbește singur.

    Tot cu această mică teorie, Adrian a schimbat cursul unei dileme, pe care o aveam la moment, și multe alte decizii care au urmat după asta. Puterea de a te distanța de ceva ce nu-ți convine a început să-mi placă și să se îmbrace pe multe situații din viața mea.

    E foarte interesant cum e construit creierul uman. Stresul și nevoia de ajutor au rezultat într-o durere de spate, care m-a adus fix la omul, de care aveam nevoie în acea perioadă de viață. Și durerile de spate au dispărut. Dar oricum o să repet un curs de terapie. A spatelui, sau a căpceanului.... nu mai contează. :)

Pădurea de uscăciuni.

   

    Simt cum o să-mi scrie vreo prietenă în chat că, de ce scriu de la o vreme texte moraliste. Nu-s moraliste, îs doar niște observații pe margine de blogspot. Fiindcă ar trebui să avem toți cataractă să nu observăm ce se întâmplă acum.

   Știți, care mai citiți statusurile mele, că-mi place să observ lucruri și oameni în oraș. Apoi de la o vreme nici nu trebuie să mă mai concentrez. Îmi sare în ochi comportamentul lumii de prin oraș. Suntem niște răi. Nu, nu răutăcioși, sau înrăiți. Răutăcios ar fi să mănânci o banană, să aștepți pe vreo cineva la colț de stradă și să-i arunci brusc coaja de banană sub picioare, așteptându-te la un rezultat ca-n "Tom&Jerry".  Înrăit ar fi să te enervezi într-o zi la culme pe tot ce te deranjează ( primar, sistem, instituții, deservire proastă...) și să-ți ceri dreptatea, prin drepturi, petiții și cuvinte. Noi cu tine, my friend, suntem niște răi. Strigăm ziua întreagă pe onlainuri despre nedreptăți, fărădelegi, cazuri șocante și  oameni neghiobi, iar oflain...facem la fel. Sigur, voi acum o să spuneți că n-ați participat direct la furtul secolului, că n-ați fost lucrătorul medical, care a lăsat copilașul pe pervaz, că..., dar prin chestii mărunte și absolut trecute cu vederea facem mult mai rău. Nu vreau să spun că suntem cânoși. Câinii, până nu i-ai deranjat cu ceva, nu sar să muște, doar latră. Cum era proverbul cela? 'Nu există pădure fără uscăciuni'? E timpul să turnăm apă, tovarăși.

  Măcar și mersul pe stradă. Elementar, nu? Dai ritmic și organizat din ambele picioare într-o direcție bine stabilită, pentru a ajunge la o destinație. Și unii, literalmente, așa și fac, uitând de alți 189746624 de pietoni. Mă apucasem să-i și categorisesc, întro zi.
     - Plimbăreții. Oameni, care nu se grăbesc nicăieri, merg agale, uneori pe străzi foarte aglomerate, uneori pășesc imprevizibil. Cei mai inofensivi.
     - Grăbiții. Fugiți din calea lor! Lor totul le arde, nimic nu e mai important decât viața lor, nici măcar bătrânelul care deja se mișcă foarte greu. Deci, poate fi împins, el doar nu se grăbește ca voi, prin viață, spre penultima masă liberă la sushi.
    - Boierimea. Persoane, care merg pe trotuar, de parcă l-au cumpărat. Într-un spațiu mai strâmt nu vor ezita niciodată să pășească primii în fața unei mame cu cărucior și-ți vor arunca o privire, care te obligă nuștiu cum brusc să vrei să le întorci cei 600 lei. Nu se vor feri niciodată din fața ta, chiar dacă logic vorbind ar fi unica soluție. Unul din ăștia, privilegiații trotuarului, m-a făcut să mă împiedic, fiindcă n-am avut cum să-l ocolesc.
    - Dansul irlandez. Grupuri de prieteni, care merg înșirați pe toooot trotuarul de-a latul, fie ei măcar și 9 oameni. Asta era fain doar în "Sex&The City", acum pe 31 August e simplă incomoditate.
   - Modelele. Ok, să încep cu ceea că, atunci când îmi place cum sunt îmbrăcată și ziua e frumoasă, tot îmi place să merg un pic mai săltăreț, mai pe linie. Dar nu uit niciodată să coexist cu ceilalți pietoni de pe trotuar. Alte săltărețe parcă merg pe o șină dreaptă, și dacă virează, locomotiva se răstoarnă. Și Doooaaaaaaam' ferește să le atingi geanta, care e atârnată pe mâna întinsă pe cealaltă parte a trotuarului. "Și cu tțiiiini, n-ai loc sau șiiiiii?" De fapt...n-aveam.
    - 'Через ливаду до семафора'! Oameni absolut imprevizibili, fiindcă pentru ei noi suntem invizibili. Calcă pe unde apucă, fie asta și pantoful tău nou. Împing absolut pe toți, n-au sistem locomotor deplin controlat. Lor li trebu' încoloianî! Iar tu nu mai ai importanță.

    Și asta e numai despre simplul mers pe stradă. Conduita societății moldave, per general, acum e un dezastru mocnind. Observați, din pur interes, relațiile interumane într-un magazin. Nimeni nu mai zâmbește, niciodată. A, nu, mai zâmbește câte un adolescent dobitocel când o bătrână scapă un pachet cu lapte și-l sparge. Vânzătoarele, majoritatea, se răstesc înapoi, dacă încerci să le întrebi ceva adițional. Casierițele de la bănci îs veșnic supărate. Poate le-am supărat noi toți cu ceva? Mâine poate încerc să-mi cer scuze de la una din ele... Șoferii îs castă aparte. Șoferii de transport public arată și vorbesc de parcă robesc la această slujbă, da' nu primesc salariu. Și restul oamenilor, oamenii... fața asta a noastră, pe care ne-am afișat-o, colectiv. Știți care? "Eu-s veșnic ocupat, razrulesc niște dvijănii". Totul pornește din căpcean, dragi compatrioți, cât de aiurea nu ne-ar fi conducerea. Candu sau Ghimpu sau Chirtoacă n-au venit niciodată personal să vă spună cum să vă răstiți în public la o mamă cu copil, sau alt călător de troleibuz. La fel cum nu mă consider eu specială că zâmbesc taxatoarei. Pur și simplu vreau să văd dacă o să-mi zâmbească înapoi. Și știți? Din 5, 4 taxatori zâmbesc înapoi. Și nu costă absolut nimic, decât 2 lei pentru biletul de călătorie și 2 secunde din viața noastră ocupată cu 'razruleală de dvijănii'.

 
   Azi, pe strada mea, un bătrân a hotărât că poate să se plimbe romantic și pe carosabil, fapt după care o mașină a trebuit să frâneze fix în genunchii lui. Nici șoferul, nici bătrânul nu mai știau ce maturi să inventeze. Serios, mi se ofileau urechile. După ce rezervele de matperemat a secat, fiecare și-a văzut de drumul său. Șoferul, cu soție și 2 copii în mașină, care sunt destul de mari să repete tot ce-a spus tata, iar bătrânul- cu o tiradă indignată despre cum generația tânără degenerează complet și n-au nici un respect față de cei bătrâni. Am stat să mă gândesc pe urmă: da' voi sunteți mai breji?!


  Și, dacă sincer, da. Eu totuși vreau să fiu un pic mai 'brează'. Dacă să deschizi ușa în fața cuiva care are nevoie, să oferi locul, să spui 'Vă rog', 'Mulțumesc', 'O zi frumoasă!" e considerat breaz, atunci eu o să fiu cea brează. Poate lumea n-o s-o schimb, da' ziua mea și a încă unui om o s-o fac mai frumoasă. :)

La dskațekă

   M-am întâlnit azi cu Ionela pe drum, mergând spre lucru. Cum, care Ionela? Unica și cea mai ionelă, Hadârcă. Și, în 5 minute, am reușit s-o fac să hohotească și să se îndoaie de râs. Da, mie mi-a reușit această performanță.
   Nu mai țin minte de la ce am pornit, cert e că am ajuns la un subiect foarte drag mie. M-a umplut de melancolie o discuție de fix 5 minute. Ne-am adus aminte ambele cum era să mergi la discotecă. Nu la club, nu la karaoke, nu face-controll.... anume la o discotecă. Și de obicei, cele mai specifice erau discotecile de la sate. La unele din ele se lăsa cu bătaie între sate, fiindcă un "ciuhan o purșât la o padrugă" din satul vecin. Eh...

   Eu am avut tată conservativ și mamă îngrijorată ( you are the best, folks!), de asta am fost ținută sub cheie până prin clasa a 8-a. Când ai mei au rămas fără argumente de ce să nu merg la dansuri, mi l-au dat pe frate-meu bodyguard, că altfel nu pășeam după poartă. Ei, și asta fericire. Drept că sărmanul frate-meu, vroia el să doarmă sau nu sâmbetele, sau că era vreu film bun la tv, se lăsa târât la discotecă cu sor-sa, căreia îi era a zburda pe ritmuri de Benny Benassi. Îl țineți minte pe Benny Benassi?.. Sau mai era unul, cu "Love is gonna save us"...
 
   Discoteca din satul Chirca, ca și pînă acum, era situată la etajul 2 al magazinului central, o clădire care stătea să se dărâme, de când o știu eu. Scările care se cam prăvăleau, ferestre maaaari și gri, cu perdele. Da, discoteca noastră avea perdele, de astea cu gherghef și floricele. Acolo se petreceau toate manifestațiile culturale, seratele școlare (unele), erau stroboscoape, lumini ultraviolete și alte lumini care făceau dintr-un depozit un loc destul de cool pentru dansuri. Când aprindeai lumina principală era strășnicuț. Of, și drumul până la discotecă. Mie mi-a mers că trăiam în partea satului cu drum drept și asfaltat. Alții veneau cu încălțăminte frumușică, împachetată cu pungi de plastic până la scările discotecii, acolo lăsau pachetele și intrau curăței înăuntru.

   Pregătirile pentru discotecă pentru mine erau riguroase. Se căutau cele mai strâmte haine, cei mai ucigători pantaloni, se făcea bretonul. Obligatoriu bretonul! Aveam și un set de farduri pentru ochi de la Ruby Rose ( da,da, Ruby Rose!) cu 36 de culori, dintre care pentru un singur machiaj eu foloseam 17. Cu retușare și amestec între ele, numaidecât cu ceva sidef alb sau auriu, un rimel în stil păianjen, și un ruj roz ciclamen. De ce credeam că-s frumoasă- nu știu. Cert e că frate-meu era judecătorul acestor chinuri. Dacă se uita speriat la mine, eu înțelegeam că am depus nițel prea mult efort, și scoteam jumătate. A se menționa că, în timp ce eu mă transformam în светская львица, frate-meu reușea să privească un film întreg la tv.

   Eh, și la discotecă.... Intrarea era 3 lei. Acum 3 lei costă o călătorie strașnică într-un microbuz arhiplin, în Chirca atât costa o seară întreagă de distracție. Dacă aveai la tine gumă de mestecat, toți erau prietenii tăi. Dacă aveai în mână o sticlă de Coca-Cola, erai pe deplin eligibilă. Ah, și când te chema vreun băiat la dans... Cel mai straniu mi se părea stilul de dans în pereche. Ea cu mâinile la el pe umeri, el cu mâinile la ea pe buci. Dar Doaaaamne ferească să te uiți unul în ochi la altul, că le e rușine ambilor! Cine îndrăznea totuși să se uite la partenerul său de dans, o făcea în treacăt, ca și cum din întâmplare. Dar totuși, cu mâinile pe buci.

   Mai avea frate-meu un chin. Venise vremea când eu începusem să mă întâlnesc. Nu prea conta cu cine. Când întrebai o fată dacă are pe cineva, o întrebai dacă se întâlnește. Problema noastră era că noi trebuia să intrăm ambii în casă și, pe când frate-meu avea fete pe la liceu, în alt sat, eu aveam băiat în sat. Acum, frate-meu era obligat (rugat tare frumos de mine) să aștepte în bucătăria de vară, cât stau eu la poartă, la pupat. Și-a dezvoltat omul și un semnal de 'ajunge': stingea și aprindea lumina afară de 3 ori, și eu atunci știam că dacă nu intru pe poartă, e jale.

   Era mai romantic atunci totul, mai simplu. Orice ieșire, măcar și la discotecă la Chirca, însemna distracție la maxim. Cum am ajuns elevă la oraș și am început să port pantofi roșii cu toc înalt, și cum am fost bobocică...e altă istorie. :)