Si ce daca ploua? E bine sa mai ploaie citeodata. Chiar si in suflet. Pe urma miroase a curat, a nou, a viata. Pe urma cresc flori pe rani, cresc crengi de liliac pe regrete si iarba verde pe tristete. Pe urma siroiul de lacrimi se preface in izvor curat de amintiri frumoase. S-apoi, acelasi izvor va uda din radacina sperante noi, ochi noi, imbratisari noi.. care vor inflori in suflet cu toata puterea. Si eu astept ploaia.:)
Am un prieten foarte bun. Nu ma asteptam niciodata sa ma inteleaga atit de bine, precum o face. Stie sa taca linga mine in asa fel, incit cu o privire sau o aplecare a capului sa-mi dea de inteles ca toata vorbaraia mea e doar o caldare de vaitari. Stie sa bage un singur cuvint in tot discursul meu inflacarat, ca sa-l spulbere intr-o secunda. Da. Iurie poate.
Am un dor nebun de zilele cind eu si Katiusa mea aveam timp liber cite 4 ore una pentru alta, cind mergeam pe drum si ne intrerupeam din vorba, ca sa povestim despre fustocika ceea superba pe care am vazut-o nustiu pe unde, sau de vorbele unuia de pe facebook. Sau despre mesajele ne-primite, sau asteptarile in van.. Despre orice. Eu stiu ca timp se poate gasi pentru orice, si o sa-l gasesc. Pentru ea o sa fie intotdeauna timp. Ea e un suflet pe care trebuie sa-l tii prin preajma pentru dainuirea sufletului tau. Trebuie doar sa o vezi cum zimbeste, ca sa-ti fie ziua mai buna. Trebuie sa te uiti la toate accesoriile celea colorate ale ei, ca sa te simti....acasa, inauntrul sufletului tau. Pentru Katiusa mea va fi intotdeauna timp.
Lucrul meu imi place cel mai mult acum, cind nu sunt nunti. Stiu, nunta e ceva cu totul special, si chiar parfumul acelei zile ma invaluie numai facind un machiaj de mireasa omului fericit din fata mea. E si asta o arta, sa participi intr-un fel sau altul la perfectiunea acelei zile. Dar acum am proiecte creative, care-mi gidila creierul, care ma duc la dorinta de a incerca tot si deodata. Bine ca sunt oameni sa-mi dea de inteles ca va mai fi timp, si vor mai fi ocazii, si ei vor mai vrea sa-mi dea voie sa creez pentru ei. Caci, de mi s-ar da voie, eu mi-as arunca toata explozia ceea colorata intr-un amalgam haotic, vesel, dar si neinteles. Doinei multumesc ca stie, prin citeva sugestii timide, sa puna piciorul ferm in pragul avintului meu, sa ma traga putin inapoi si sa-mi arate ca exagerez. E bine sa aiba cine sa te opreasca.
Am inteles ca trebuie sa vorbesc putin. Nu, n-am vorbit putin pina acum, si nu cred ca se va schimba ceva degraba, cu toate ca toti imprejur imi tot spun asta. Dar eu nu sunt genul de persoana sa invete din propriile greseli din prima. Eu trebuie sa dau cu capul in grebla de 17 ori pe un loc, si poate voi ajunge sa intreprind ceva. Dar am mai inteles ca vorbele mele sunt, de cele mai multe ori, auzite si interpretate. Credeam ca sunt destul de explicita in ideile pe care le expun, si ca sensul direct al acestora se face inteles. Odnako, nu e chiar asa. Si precum nu vreau sa plac tuturor, voi mai tacea. Da, nu e in firea mea, dar voi tot asa faceti, si eu nu vreau sa ma mai expun.
Nu vreau sa scriu mai mult nimic despre compania mea de prieteni, ei nu scriu nimic despre mine.:) Voi scrie despre oameni straini si interesanti, despre lucruri cu adevarat frumoase, simple, care ne inconjoara si noi inchidem ochii. O natiune de chiori plictisiti de prea bine. Ne-am deprins sa fie totul in jurul nostru,iar cind in sfirsit totul este, noi ne plictisim. Iar eu zic sa ne scuturam si sa ne dam seama ca inca sintem vii, ca inca putem iubi si minca gustos, ca iarba e verde, ca soarele straluceste si ca zimbetul nu ne costa nimic. Absolut nimic. :)
