N-am scris demult. Nu prea știu de ce. Poate aș fi avut ce spune. Doar că... am ascultat pe alții. Și, în loc să scriu, am citit pe alții. Am redescoperit puterea tăcerii, și capacitatea de a folosi liniștea drept cea mai bună opinie. Că toți au voce, dar nu toți știu ce să facă cu ea.
Și, cum cele mai bune gânduri, cele mai ascunse idei vin sub duș, azi dimineață într-un interval de 8-10 minute m-au năvălit atâtea gânduri... că-mi venea să ies și să le înșir repejor pe blogger, așa, cu spuma-n păr. Azi m-au năvălit gândurile despre oameni. Și cum fiecare dintre cei pe care îi știi te fac pe tine cine ești acum. Fiecare din ei te-a condiționat pînă la starea ta actuală. Nu tu, nu cunoașterea de sine sau lungile reflecții despre sensul vieții la a 3-a sticlă de merlot, nu. Oamenii te-au făcut cine ești.
Oamenii, care te văd pentru prima dată. Mai mult sau mai puțin notorii, ei oricum te impun involuntar să te prezinți într-un anumit fel. Pînă când îți dai seama că mai deosebit decât sinceritatea în acțiuni și vorbe nu prea poți fi. Și, pe cât de înfrumusețată nu ar fi această carte de vizită a ta, oricum rămâne în memorie doar esențialul: nume, zâmbet, ochi sinceri.
Oamenii, cu care ieși serile. Oamenii, cu care uneori ești într-o relație de reciprocitate: vă știți, dar nu vă cunoașteți. Sigur, nu generalizăm, dar uneori ne găsim la un nivel de cunoaștere, care se întrunește maxim la preferințele interlocutorului în materie de muzică, sau dacă a fost sau nu la cutare eveniment, și atât. Acești oameni mie îmi trezesc dorința de a fi dispusă să trec de micile bariere de comunicare socială, și să scot din om vreo chestie ascunsă specifică doar lui.
Oamenii, care te-au rănit. Îi vezi dintr-o mie, și îi recunoști imediat. Nu vrei să-i mai vezi, dar ți-e dor. Și poate că ți-e dor, de fapt, de timpurile frumoase. Dar, îndată ce-ți vezi călăul, simți doar suferință. Și asta va dura încă mult timp, pînă înveți că suferința e doar un pod. Iar de cealaltă parte e accepția de sine și trecerea ta prin una din încercările obligatorii ale vieții. Fiindcă suferința naște dragoste.
Oamenii, care suferă lângă tine. E foarte curios să observi câte poți descoperi în sine, odată ce vrei să alini pe cineva drag. Ți se dezvăluie unele calități, pe care nu le bănuiai: poți lăsa totul deoparte și deveni colacul de salvare al cuiva, în timp ce acest cineva te tratează pe tine de indiferență. Și apoi, un zâmbet măcar un pic mai luminos pe fața celui, care suferă, e tot de ce ai nevoie tu, ca să fii încrezător mai departe.
Oamenii, care te provoacă. Poate te insultă, te iau la rost, încep să-ți pună la îndoială orice acțiune. Oameni, care te sfidează la fiecare pas. Acești oameni, de obicei, te pun în fața unei alegeri: ori cedezi și clachezi sub presiunea lor, ori te ridici să-i contrazici. Și uneori nici nu mai contează că le-ai demonstrat sau nu contrarul. Contează doar că te-ai mișcat. Acești oameni sunt necesari tocmai prin faptul că știu cum să te aprindă.
Oamenii pe care îi iubești și te iubesc. Cu iubirea e un pic mai complicat. Iubirea uneori orbește, și atunci orice alte procese se încetinesc. Dar anume părerea oamenilor dragi contează cel mai mult. Pentru ei vrei să fii mai bun, mai deștept, mai frumos, mai realizat. Pentru omul iubit înveți să gătești, să dansezi, afli preferințele lui/ei, și ții să le respecți. Pentru omul iubit încerci să devii versiunea ta cea mai bună. Și poate că nu ți se răspunde cu reciprocitate, dar asta deja contează mai puțin.
Contează doar că oamenii te aduc spre drumurile, pe care le străbați acum. Și cât de singur n-ai părea în călătoria ta, întotdeauna ai călăuze, sau măcar un pribeag, care pășește alături de tine.
Ia să te uiți primprejur. :)
