"Mergem la culcare? E târziu deja.."
"Mergem. La tine sau la mine?"
"Ha-ha-ha!..."
Și se duc la culcare, fiecare în patul său. Se cunosc demult, își vorbesc de și mai demult, purtând în sine linii de dialog pe care ar fi putut să și le spună. Ar putea să stea de vorbă nopți întregi, împărțind ferestruica albă a chatului ca pe o confesiune comună, un mic secret, pe care mîine poate îl vor continua, cine știe.. Și se cunosc, se pipăie după cuvinte și puncte, se simt după propoziții terminate prea ferm, sau neterminate special. Au glumițe comune, născocite tot în scrisoarea asta a lor, o scrisoare nu mare, dar multă. Își sunt proprii scriitori și cititori fideli. Își dedică vreun cântec, ascultând amîndoi versurile, și interpretîndu-le la fel, ea de partea sa de ecran azuriu, el de partea sa de conexiune wi-fi. Și adorm cu priviri obosite, desenînd în creier imagini ale continuării acestor discuții, o continuare care se tot lasă așteptată. Uite, se cuprind cu adevărat, el o sărută pe tîmplă, ea se ghemuiește comod la pieptul lui, el își bagă degetele în părul ei de la ceafă, și adorm.
Dar dimineața începe la fel. Sunt doi străini, care își vorbesc, ocazional. Și seara adorm împreună, fiecare în patul său.
