LOREEN

 

    Așa e ea. Uite-așa. Măcar că poza e blurată, măcar că era 4 dimineața și ea era frântă de oboseală- toate astea nu puteau ascunde focul din ea. Veselă, amabilă, modestă și neașteptat de prietenoasă.

    Vineri seara, "Drive" a găzduit un recital de excepție al lui Loreen, cu ocazia închiderii sezonului. A fost incendiar, acest fenomen de femeie a reușit să miște din loc și pe cele mai glamuroase apariții, și pe cei mai înțepați pațanași. A ieșit pe scenă și ne-a dat o scurtă lecție despre distracție și muzică. Și despre glas adevărat, care vine de undeva mai lăuntric decât coarde vocale. A venit și ne-a inspirat să iubim cu adevărat.

      Îmi era foarte interesant să urmăresc fețele vedetelor noastre autohtone, în timp ce cânta Loreen. Diana Grigor, Kătălina Russu au fost 2 dintre reprezentanțele noastre scenice, pe care le vedeam mai de aproape. Îmi plăcea să urmăresc grimasele lor de: dap kaneșna, ea je nu-i de la noi, la noi artiștii nu-s apreciați, la noi e rău, la ei e bine...Nu, dragii mei. Nu. E vorba doar despre muzică. Talent, care se tot desăvârșește, pasiune față de ceea ce faci, simplitate, modestie și scop cu adevărat nobil. E vorba despre muzică. Ca să nu mai pomenim că femeia asta nu face playback.

    Am avut o ocazie unică de a vedea dintr-o altă perspectivă toate bliostocikele estradei noastre. Fiindcă asta e muzica la noi, majoritatea ei, cel puțin. Bliostocike peste plastic. Și, de altă parte, m-am delectat cu un performance bun: voce, atmosferă, muzică, energia debordantă a lui Loreen, care se revărsa în egală măsură peste cei circa 200-300 oameni din club. Aștept cu speranță ziua când o voi vedea într-un concert mare, în aer liber.

     Mulțumesc mult organizatorilor, a fost o reală plăcere și o ocazie de nedescris să o fi cunoscut. Lui Ion Istrati și Victor Dicov un mulțumesc din suflet aparte, știu ei pentru ce.;)


        If you want the power, be the power!
     

O familie mioritică

   Vitea e pațan. Vitea chiar e pațan maladeț. Tare pantovîi, are mulți drugani, kenți și coreși. Mama îi trimite bani de la Italiea, tata de la Franța, pentru ca Vitea să meargă la facultate. Dar Vitea nu merge. El se duce în diferite zavidenii elitare, precum Sity, Buztaim sau Favorit. Acolo Vitea învață că padrugile iubesc să fie fotcăite de fatografi și de mobile crutîie, care au filtre diferite. El mai învață și că padrugilor le place să le pui un kaktălicik, de dorit să aibă umbreluță.
 
   Într-o seară Vitea a văzut-o. Ea era așa de frumoasă, dădea din buci cel mai tare, și avea o rochie tare strâmtă, în care reușise să bage toate straturile grăsimii sale. Mergea pe niște pantofi rozovi, alunga toți băieții de pe lîngă ea. Așa că Vitea a hotărât s-o cuecerească definitiv și l-a chemat pe pațanul cela cu căldarea de trandafiri și i-a cumpărat pe toți, cu tot cu căldare, pentru ea. Ea a apreciat gestul, toate padrujtele au început a scheuna de plăcere: faaaaa, și di clasna, el jă îi bogat matincă... Dar ea s-a arătat mai puțin disponibilă. Atunci Vitea a mers în ofensivă și a invitat-o la un kaleancik. Când au adus kaleancikul, Vitea deja aflase că pe ea o cheamă așa cum se numește, deci așa cum s-au inscălit părinții. Că doar nu i-ar fi dat numele din prima. Așa că el a zis s-o adauge în druziea pe Adnaklasnici. Peste încă o minută, de pe tabletka lui Vitea, Kisunea(NeTvoiaKaraleva) și VityokXX23Boomer erau drugi. În acea seară el a condus-o acasă. Acolo Sveta (așa o chema pe Kisunea) i-a dat o pupătură franceză lui Vitea, deși l-a avertizat din start că ea nu-i de-aiasta și că dacă i-o trebuit o pr*șm*ndovcă de club, ne po adresu a ajuns. Sigur, Vitea, după sărut, știa culoarea chiloților ei și cum îi miroseau sânii.
 
   Așa a început marea idilă a secolului. Toate șașlîcurile, toate tusovcile și toate discotecile nu se făceau dacă Sveta cu Vitea nu erau prezenți. Sigur, Vitea era turbat de mânios că Sveta l-a mințit că nu s-a pupat cu Andrușa, druganul lui cel mai bun. Iar Sveta era aproape sigură că Vitea s-a culcat cu Natașa, fosta ei colegă de școală. Dar se iubeau. Ea era cel mai frumos cadou al sorții, pana dragostei, care i-a atins cu efemera-i mișcare sufletul pângărit de singurătate. Cel puțin așa spunea statusul lui. Iar el era cel mai dorit, cel mai așteptat, pilonul vieții ei, sprijinul și amorul ei veșnic. Iarăși, statusul ei. De ziua ei, Vitea i-a adus comandă de la gara din Moscova cel mai mare, cel mai pufos, și cel mai rozov (ciclamen de rozov) iepure. Gigantic iepure. Și desigur, căldarea de trandafiri. Sveta avea deja poză nouă de profil.
     După o relație mai mult decât stabilă de 6 luni, Sveta a început să se simtă rău. După o scurtă vizită la medic, Vitea a aflat că tinerețea lui brusc s-a terminat. Sveta a zaletit. Și se bătea de ceasul morții că nu face avort și că el trebuie să se însoare cu ea. Mamele de prin Italiea au fost sunate, și peste câteva zile erau revenite acasă. După câteva zile de scandal între familii, că cine a curvă și cine e kobeli, cele două clanuri au hotărât să-și căsătorească copiii. Ce-o să zică lumea de-un copil născut fără căsătorie???.. Deci, nuntă. Și, precum copiii le erau mezini și dragi ca ochii din cap, cele două familii au luat credite pentru nuntă. Nunta se fixase la un local mai mult decât luxos și kitshos din centrul orașului. Rochia, costumul, accesoriile, mașinile de nuntă și toate alte atribute ale nunții- pline de bliostke, roz, puf. Fiindcă așa arată scump și la modă, și fiindcă așa vrea Sveta. Da unei adolescente gravide nu-i poți refuza nimic. Sigur, nunta s-a jucat cu scandal, cele 2 familii s-au întrecut la cumpărat cele mai scumpe plasme tv, frigider, pături și pleduri. După ce și-au aranjat copiii la casa lor (la gazdă), părinții au plecat înapoi prin alte țări, să întoarcă datoriile. Așa a început viața în familie. Vitea a cumpărat cu banii de la nuntă o Dacia, și s-a angajat la o companie de taxi. Vezi, el era antreprenor cu viziuni de viitor, el investise banii. Sveta cu altă parte din sumă a trecut un curs de frizerie, apoi a investit o mare parte în produse Amway, pe care se tot chinuia să le bage pe gât colegelor de la alimentara unde se angajase temporar. Vezi, ea tot avea un plan, ar fi ajuns un mare dealer de cosmetice, ea jă-i așa de maladeață și frumoasă.

   După încă ceva timp Vitea tot mai des mergea după lucru cu mașina la Ciocana, cică avea un domn care lucra nuș-la-care minister și ieșea târziu de acolo. Vitea, sigur, deja era gras și nu ieșea cu zilele din șorții-capri, cu pătrățele, și maioul cu Manchester United. Așa că Sveta nici că se gândea la altceva.  Pînă când, o bună padrugă de-a Svetei a chemat-o într-o seară la o plimbare. Au ajuns la o saună, la Ciocana, unde Sveta a văzut cu ochii săi cum Vitea îi făcea masaj în pielea goală unei babe. Baba arăta mai sofisticat, dar era cu mult mai bătrână decât ei doi. A 2-a zi, acasă la Vitea și la Sveta zburau farfurii și scaune, până când Vitea a hotărât să-și liniștească fumeia cu un toc de bătaie. De atunci Sveta nu vede bine cu ochiul stâng. Și bea. Bea mult. Francesco, băiețelul lor, numit după modă nouă, vede toate astea și se duce să-și mai prăjească niște cartofi. S-a fript deja odată cu tigaia, când avea vreo 5 ani, dar mama a spus atunci că până la nuntă o să-i treacă. Cicatricea de pe frunte, mare de-o palmă de-a lui, drept că se mai micșorează parcă...sau nu..

   Aș vrea să spun că această istorie e un pamflet. Aș vrea foarte mult.

   P.S. Această istorie nu e o generalizare. E doar o istorie.

Ce să-ți fac?

    Ce să fac cu tine, atunci când mă trezești noaptea și mă chinui? Ce să fac cu tine când merg pe drum, pe multe drumuri, merg să plec de la mine, și ajung tot la mine?

    Ce să fac cu tine când vreau să te cuprind, să nu te doară? Cum să te cuprind așa, să treacă pentru totdeauna? Ce să fac cu tine când sângerezi? Ce să fac cu lacrimile tale?

    Ce să fac când tu vrei muzică și dans și artificii, pe care nici noi împreună nu le găsim? Ce să fac cu tine când nici cu mine nu știu ce să fac?

    Ce să fac cu tine, suflete? Să te vând nu vreau, să te las nu pot, să te port e greu.

    O să-ți cânt o melodie. E lirică, curgătoare, tragicomică, poate chiar zăludă, dar a noastră. O să cântăm cu tine, suflete, să ne ungem pe zgârâieturi cu note muzicale, și ne vom înfășura cu un portativ. Și când nu vom mai avea semne de întrebare, vom merge de mânuță pe aceeași cărare. Și vom cânta altceva.

Viața de după Paște

 

  Cât de frumos era acasă, și cât de parfumat... Mă prind a câta oară la gândul că n-aș pleca de acolo, dacă aș avea ocazia. Sau poate n-aș pleca din copilăria mea frumoasă, fiindcă asta reprezintă casa mea. Și mă apucă dorul să n-am griji, să n-am graba de-a pleca de-acolo. A 2-a zi după Paști m-am simțit constrânsă de propria mea casă, de spațiul împărtășit cu toți ai mei, și de faptul că trebuie să-i văd pe toți 3 într-una. M-am simțit și foarte vinovată că n-am vrut, realmente, să plec în vizită la rude, prin sat, fiindcă îmi era foarte lene să mă mișc. Graba asta constantă a orașului, rutina și gălăgia cotidiană m-au molipsit. A 2-a zi jinduiam ceva gălăgie. Era așa o liniște acasă la mine, că-mi țiuiau urechile.

  

  Mi-era dor de mama, de tata, de ei împreună și de fratele meu. Mi-era dor să stăm toți la o masă la cină și să discutăm dramele familiale ale vecinilor noștri. Mi-era dor ca ai mei să se laude cu grădina bogată în roade, pe care o cresc și anul ăsta cu atâta sârguință. Mi-era dor ca tata să mă ducă prin toate colțurile grădinii și să numească toate soiurile noi de struguri, pe care eu nu le voi ține minte oricum, iar mama să-mi povestească despre cele mai noi peripeții ale ei cu motanul. Mi-era dor ca frate-meu să-mi povestească istorii IT-șnicești înțelese de mine doar pe jumătate. Nu mi-era dor, însă de mine. Fiindcă, în sânul familiei mele fiind, mă tot gândeam ce se mai întâmplă prin oraș. De parcă orașului ăsta i-ar păsa de mine... Orașul m-a întâmpinat cu zăpușeală, intoleranță și aversiune. Și mie asta îmi place.

  Straniu lucru, am realizat toate astea fix în minuta când am urcat înapoi în autobuz, să revin la oraș. Și, de cum am ajuns, am vrut înapoi. Straniu lucru.

  

Moldova, tu je ai talent!

  Foarte multă lume a râs la auzul zvonului că se lansează Moldova are Talent, la noi, franciza vestitului concurs american, realizat în 56 alte țări. Deci, Tajikistan are talent, Burkina Faso are talent, Cehia are talent, Turkmenistan are talent, iar Moldova...nu-l are? Ce avem noi, de suntem un norod atât de frumos, cîntăreț, dansator, maiestuos și...așa de rușinos? Ce mai e și cu frustrările astea de: oooof, nu, eu pe scenă, nuuu, ce-i cu tine, eu la camera de luat vederi, eu să cânt și cineva să spună că asta-i rău...da ce-or să zică vecinii, colegii, neamurile? Da ce să zică?! Poate vor zice că you sucked big time, sau poate vor spune că... ai o voce incredibilă, că te miști frumos, că poți învârti cercul la talie ca nimeni altul, sau că pur și simplu ești cel mai curajos cunoscut al lor.  Cel mai curajos dintre prieteni este un titlu mult mai frumos decât cel mai rezervat și calculat dintre prieteni.

 Eu vreo 2 su 3 ani în urmă am făcut asta: 

 Spontaneitate totală. Eram la o cafea cu niște prieteni și, când mi-a sunat telefonul cu ringtone-ul ăsta, eu am făcut câteva grimase, cică, funny. Pe urmă, Negru m-a rugat să repet asta pe toată piesa, și el să filmeze. După cum s-a adeverit mai târziu, devenisem cam virală prin oficii, în pauzele de cafea. Lumea îmi zâmbea pe stradă. Da, a fost un mic moment de incomoditate, din cauza faptului că n-am fost deprinsă cu tipul ăsta de atenție. Dar, la urma urmelor, ce e rău în capacitatea de a face pe cineva să râdă? Cât ne costă să dăruim câteva minute de distracție cuiva? Nimic, mai ales dacă putem face asta destul de binișor. Poate doar ceva curaj și dezinhibare de complexe absolut stupide.

  Anul ăsta, la rugămintea lui Eugen și, în cadrul unui proiect frumușel, organizat de TeliaSonera pentru Eurovision, în care lumea din mai multe țări trebuie să facă un video-spoof la piesa Euphoria de Loreen, am făcut asta:

  Da, a fost tot o spontaneitate. Am avut fix 3 minute de filmat, înainte să înceapă furtuna pe capul nostru și pe obiectivul aparatului de fotografiat. Mi s-a spus ce se cere de la mine, am făcut. Nu, nu mi-a păsat de trecători, nici de sabia lui Ștefan, eu intuiesc că el a ținut cu mine. Nu, nu m-a interesat ce vor zice călătorii celor 3-4 troleibuse și zeci de mașini, când mă vor vedea de pe geam, scuturând părul în toate bătăile vântului. Mi-a păsat doar de faptul, că cineva oricum ar trebui să facă ceva ieșit din comun, pentru ca țara noastră să fie remarcată. Orice tip de creativitate se saluta, în acest caz. Și dacă eu asta pot face, de ce-ar fi să-mi pese de opinia publică? De ce-ar fi să-mi pese de refulările voastre din copilărie, sau din școală, sau de mai știu eu unde? De asta am făcut-o.

  My point:  eu nu spun că-s foarte talentată, și acest articol nu este despre mine. Acesta este articol despre curajul tău de a fi cine ești, în baie, sau în camera ta, sau când nu te vede nimeni. Fiindcă, dacă știu numai vecinii și pisica ta că tu cânți bine, ce folos din visele făcute, pe miez de noapte la o insomnie?  Și dacă poți dansa ca nimeni altul/alta, de ce să nu ai curajul să arăți asta? Fiindcă te temi să ratezi? Foarte bine! Ai ratat deja, până acum, cât ai stat cu 3 lacăte puse talentului tău! Acum nu-ți mai rămâne decât să pășești înainte.

 Concursul ăsta funcționează pe curajoși, pe cei care nu se tem să vorbească în numele său și mai ales pe cei care nu lasă acordul comun, deprinderea să decidă ce înseamnă să fii talentat. Talentul poate proveni din cele mai neașteptate porniri ale creației, din cele mai umile origini. Dar, atâta timp cât vine, avem șanse să ne înconjurăm de frumos, peste tot.:)

  Poate o să încerc și eu să merg cu vreun număr artistic la preselecții. Aș putea place juriului, sau aș putea pur și simplu să-mi mai cîștig 3 puncte de self-esteem prin faptul că mi-am sfidat principialitatea. Și poate o să te văd și pe tine acolo.;)
  

De Jubileu

   Eu sunt fată. Amatoare de bere, nu consumatoare de regulă, ci doar o fată amatoare de bere. Să fiu sinceră, nu prea consum bere Chișinău, poate doar blondă. În rest, am câteva brand-uri de bere, pe care le prefer.
   De curând, câteva persoane au hotărât că eu sunt blogger-iță și trebuie să fiu invitată la offline-uri cu alți bloggeri. Zic merci și merg, să prind câte ceva interesant în cap, să mai amestec cunoștințele generale. Ieri am fost invitată la un offline cu bere. Fix așa mi s-a spus: Rodica, hai la un offline cu bere. Și am mers.

   Ce n-am știut e că era un offline organizat pentru bloggeri de către compania Efes Vitanta Moldova Brewery, reprezentanții berii Chișinău. Motivul era unul cât se poate de frumos, aniversarea jubileului de 140 de ani a companiei, și cu acest prilej, lansarea unei beri speciale "De Jubileu". 

  Această doamnă, Nadejda Onescu, șef asigurare calitate la EVMB, ne-a arătat cum se face corect și concis o degustare de bere, și care sunt cele mai mari greșeli, pe care le-am putea comite în analiza unei beri bune. M-a surprins să văd o prezență atât de drăguță vorbind despre bere.
  

  Așa arată berea jubiliară de la Chișinău, o idee unică de aspect, foarte atractivă, spun eu. S-a mizat chiar și pe asta, între bloggeri și reprezentanții companiei, care imagine va fi mai atractivă pentru consumatori. Miza este tot atâta bere cât greutatea în kg a câștigătorului. Am pus și eu o miză, vedem ce iese.
  Gustul m-a surprins. E o bere bună, gustoasă, îndestul de amară/dulce, care îți umple gura de gust, e consistentă și jucăușă. Specialitatea sa este componența de 2 tipuri de malț și 4 tipuri de hamei, ceea ce îi dă o savoare deosebită. Bate la cap după 5 minute.:)

  Aspectual, e o idee destul de fresh pentru Moldova, considerând că practica asta a adus roade în mai multe țări, și chiar marii designeri au conceput etichete haute-couture pentru branduri de băuturi recunoscute mondial.

  

  Nenea paznic a participat la discuție, a ascultat atent toată informația, chiar și de după gard. Reprezentanții companiei l-au fericit cu o bere rece de la prezentare, din ediția jubiliară.


  A fost un offline tare nice, cu toate că nu sunt o consumatoare înrăită de bere. S-a vorbit neformal, liber, s-a râs, s-a băut bere. Ce se mai cere de la o seară frumoasă de luni? :)


  Sursă fotografii: luchianiuc
   

Papucii cei frumoși

     Anul trecut a avut grijă să-mi demonstreze cât mai vivid că ceea ce vrei de fapt nu este ceea, ce ți-ai dorit, mai ales atunci când ajungi să ai asta. Ajungi să ai, să fii, să obții.
     Pentru ce ar fi să-ți dorești cât mai multe, să aspiri la ele, ca atunci când le ai, să te dezamăgești crunt? Pentru ce să cauți dragoste eternă ca, atunci când o ai, să cauți alternative ieftine? Pentru ce să vrei cât mai multe în jurul tău, ca atunci când te înconjori de ele, să te apese atât de tare ambianța asta?
 
   Pentru că se merită. Pentru că altfel nu ajungi să prețuiești lupta de a fi dorit și obținut ceva. Pentru că suntem urmașii lui Prometeu și ne place să obținem ceva prin sacrificiu. Pentru că altfel nu obținem plăcuta și multrâvnita durere de a iubi și de a fi iubiți. Pentru că suntem cine și cum suntem- oameni.

   Un exemplu pe cât de prozaic, pe atât de bine resimțit de mine: m-am făcut cu o pereche de papuci noi. Da frumooooși papuci, stilați, taman cum i-ai vedea într-o vitrină și i-ai vrea pe picioare. Nici nu i-am cumpărat, mi-au fost dăruiți. Primele 4 străzi pe care le-am parcurs în ei au fost lovely: eu cu papuci noi, cu muzică în urechi și zâmbet pe față. Următoarele 4 străzi au fost o catastrofă. Fiecare pas era ca un pumnal în călcâiul meu, zâmbetul era o grimasă de scrâșnet. O oroare de bătătură am primit de la frumoșii papuci. Și n-am idee cum i-aș putea schimba, defectul face parte din componență.

   Morala. Unele lucruri, fenomene, persoane din viața asta ori te prind, îți vin, ori ... nu. Atât. Sigur, sunt situații sau aspecte atenuante, care pot schimba ceva, pot ameliora bătătura. Dar n-o vor rezolva niciodată.
   Sau sunt lucruri și fenomene și persoane care îți vin, dar tu încă nu știi asta. Ar trebui doar să deschizi ochii bine și să fii atent la semne. Ai putea primi atâtea momente frumoase împreună cu cineva, pe care nici n-ai reușit să-l vezi bine, dar pe care ai și reușit să pui etichetă. Ah, și etichetele astea! Ar fi trebuit să rămînă pe produse, nu să treacă și pe oameni. Etichetele sunt dușmanii noștri. Dacă reușești să scoți o etichetă de pe cineva și să vezi omul de desubt, o să rămîi uimit/ă ce găsești. Eu am găsit câteva persoane tare frumoase. De pe unele nu pot scoate eticheta, fiindcă ele țin foarte mult la hîrtiuță și lipiciul lor. Eticheta lor le protejează, în timp ce le diminuează.

  Despre papuci. Le mai dau o șansă, îi duc la cizmar. Poate le scot eticheta de Încălțări ale Iadului.

  Be careful what you wish for, cuzz you just might get it.