Da' sângură cum?

    Mai mare belea, decât să nu fii măritată după 25 de ani în Moldova, e să fii singură și foarte ok cu asta, după 25 de ani, în Moldova. E ca și cum încurci tuturor, încercând să nu încurci nimănui. Nu aparții nici unui grup social definit, not a girl, not yet a woman, și nimeni nu știe cum să te abordeze, atunci când află. Toți vor imediat să te ajute. De ce? Fiindcă e rău să fii single. "Cuuum, așa fată frumoasă și deșteaptă, și singură?" Iată așa.
Nu am pe nimeni la moment și nu fac din asta tragedie. Dar numaidecât, în câteva clipe, în capul omului șocat de noutate apar câteva variante sau posibili candidați, cu care ar trebui să te cupleze. Și, măcar cu gândul, omul se simte util ție.
   Să vă spun așa: nu sunt și nu voi fi vreodată omul împăcat cu singurătatea. Iată cel mai mare pericol al umanității. Atunci când nu poți influența sau umple viața unui alt om prin dragoste, prezență, respect, treci prin lume și irosești un corp relativ sănătos în locul cuiva care ar face-o cu mare drag. Dar se mai întâmplă în viață să nu depindă toate de fiecare din noi. Există undeva o forță superioară sau buna întâmplare a lucrurilor, care schimbă cursul vieții. Doar că multe aspecte ale perioadei din viață, când ești singur/ă, nu ți le spune nimeni, chiar dacă au fost și ei acolo. Și eu am hotărât să le spun. Bune, rele, de toate.

  Cum ești privită de prieteni. Ca cineva pe stand-by. Nu prea poți ieși cu altcineva, decât cu ei. Planurile tale uneori depind direct de asta, decât dacă nu-ți bagi piciorul și nu mai suni prietenii. Iar ei ori sunt deja cu perechile lor, ori cu familii. Și sigur că-i iubești și-i placi pe toți, fiindcă-s prietenii tăi, și nu degeaba vă știți de ceva vreme. Și dragostea lor ți se pare așa de frumoasă, uneori te învăluie și pe tine, te încălzește dintr-o parte. E ca și cum s-ar deschide ușa unei cofetării, pe timp de iarnă, iar tu stai și aștepți autobusul la stația de alături, înghețând. Și căldura din cofetărie, cu mirosurile ei gustoase, te încălzesc pe o clipă.
Și aici intervine imediat gândul că tu tot meriți o prăjitură, dragoste adică. Tu ai capacitatea și dorința de a fi cu cineva, de a împărți sărutări și gătit, și plimbări pe lângă lac. Iar prietenii tăi observă aproape întotdeauna mica asta pată peste zâmbetul plin de afecțiune pe care li-l arăți. Și se apucă cu toții de așteptat pînă vei fi tu fericit/ă.

   Părinții. Ei doar vor ca tu să fii împlinit/ă și la locul tău, la casa ta, cu familie și copii. Fiindcă, de la o vreme, părinții vor să fie bunei. Ei au trecut deja prin toate etapele astea, pe care tu încă nici nu le-ai început. Ei vor să încheie frumos fiecare etapă a ciclului vieții lor. Și poți să-i învinuiești? Nu, sigur. Ei vor să știe, conștient sau inconștient, că au procedat corect, că au educat oameni integri, care și-au găsit calea în viață, și care îi bucură cu urmași dolofani și crețoși, pe care ei, copiii, la rândul lor îi vor educa cât de bine. E o dorință foarte normală a evoluției unui individ, sau a unei celule sociale, și a continuității neamului. ( de rude, nane, mătuși și alte grade de rudenie nu mai pomenesc)
 
   Societatea. Тусовка. Te privesc toți ca pe omul gata oricând de distracție, fără planuri serioase, fără ocupație destoinică, plin de frustrări și complexe, sau prea rece și distant, tocmai fiindcă nu ai pe nimeni. Sigur, în jurul tău se speculează diferite zvonuri, care mai de care mai elaborate, fiecare pârț al tău este analizat și descusut. De ce? Fiindcă ești o pradă ușoară. Ești ca primarul Chișinăului. E oarecum moral admisibil să fii discutată. Fiindcă despre ce să mai discuți la un vin.. Că doar n-o să discuți despre cărți. Asta e pentru grupurile de pe facebook, " Citesc, deci fac parte dintr-un grup de oameni, care vor să facă parte din grup." Cum reacționezi, e treaba ta. Eu aș zice să nu reacționezi nicicum.

  Bărbații. Foarte interesante creaturi. Femeile care spun că toți bărbații sunt niște ătisamîie, nu și-au luat timpul să cunoască cu adevărat un bărbat. Fie că descoperi în ei câte un copil sau câțiva copii deodată, bărbații uneori sunt mult mai interesanți decât femeile. Iată ce-am observat eu: când îi spui unui bărbat că ești single, prima lui idee este posibilitatea de a flirta/se pupa/face sex cu tine. Inconștient, invariabil. Fiindcă lor așa le lucrează creierul (și nu numai). Altora le mai vin în cap și niște întrebări. Că de ce single, de cât timp single, ce nu e ok la tine, da poate ești sufocantă, da poate nu ești bună la pat, da poate... Și să fim de acord, unui bărbat single nicio-niciodată nu i se pun astfel de întrebări. El e un mascul feroce, în căutarea iubirii, a celei care o să-i dezvăluie latura sensibilă și o să-l facă om împlinit, cu farfuria de borș în față. Și asta e foarte sexy pentru femei. Fiindcă, așa cum un bărbat caută pradă, femeile caută cui să-i fiarbă borș. De la femei se 'cer' mult mai multe. Frumoasă, deșteaptă, epilată la timp, frumos mirositoare, pipăibilă, sociabilă, sensibilă, independentă, cultă...aș putea continua pe vreo 3 rânduri. Și nu, nu e o întrecere între noi, femeile. Cel puțin, deja nu mai e o întrecere. Deja e un standart setat de condiția de a avea mai puțini bărbați decât femei, într-o societate. Deci, alintând ochiul masculin cu frumusețe de jur împrejur, ne vedem tot noi, creatoarele standartului, nevoite să corespundem acestuia.

   Cum te vezi și te percepi tu. Foarte grea perioadă pentru o personalitate fragilă, și, în același timp, unul dintre cele mai bune lucruri care ți se poate întâmpla. Te vei îngrășa, probabil. Vei începe să porți haine mai puțin caracteristice ție, în slaba și un pic rușinoasa încercare de a atrage atenția asupra sex-appeal-ului tău. Vei avea nevoie de validare, în cele mai multe cazuri. Pur și simplu pentru a-ți confirma că poți, că ai și că ești. Vei trece prin toate pragurile Purgatoriului și înapoi spre cer. Spiritul de observație se va ascuți ca niciodată. Și vei înțelege plăcerea unei cafele în deplină liniște și pace, undeva la o fereastră de local. Cu sau fără carte/facebook, îți va fi absolut ok cu tine însăți. Vei fi mai întâi foarte sensibilă la orice mic comentariu al prietenilor tăi asupra dimensiunilor corpului, apoi îți va păsa atât de mult, încât asta va dispărea fără urmă. Frustrarea, adică. Fiindcă vei percepe corpul tău ca fiind cea mai apropiată casă a ta. Și de aici vine libertatea de a face naibii ce vrei cu el. Fiindcă, să-ți mai spun una, nu ți-a șoptit nimeni că atunci când vei fi single și foarte ok cu condiția ta, vei fi horny as f*ck. Nici un fel de relații sentimentale, dar din porniri pur fizice, vei vrea sex. Și având în vedere tot ce-am scris mai sus, nu ți se va permite. Noi încă trăim într-o societate care te va blama pentru fiecare pornire dezinhibată și te va cataloga drept ușuratică.

   Aceste însemnări n-au fost menite pentru a atrage cumva atenția asupra femeilor single, și n-au fost adresate bărbaților. Acestea sunt niște adevăruri știute și nespuse, pentru a le face pe unele din noi să se înțeleagă, să se placă și să fie adevărate, în acest moment sau perioadă. Vreau doar să înțelegi că toate problemele pe care ți le pui nu sunt deloc probleme. Sunt realități, care trebuiesc tratate ca atare. Ești cine și cum ești acum, fiindcă trebuie să fii așa. Fiindcă fiecare trăire te formează, te cioplește în ceva mai frumos, mai desăvârșit. Și fiindcă dragostea de sine e baza către orice alte sentimente vei nutri pe viitor.

   Mă duc să-mi torn niște vin. :)

In vino veritas, la propriu.

       Eu sunt consumatoare de vin. Cu excepția câtorva cocktail-uri de vară, vinul va fi alegerea mea nr. 1, atunci când vine vorba de un compliment potrivit unui platou de mâncare delicioasă. Nu mă bazez niciodată pe păreri comune sau pe tehnica potrivită de apreciere a vinului. Senzațiile și instinctul întotdeauna mă aduc la vinul potrivit mie. Nu știu cum să deosebesc notele de stejar și fructe de pădure, mi-e foarte greu să apreciez dacă recolta din acel an a fost mai reușită decât cea din anul curent, sau cum se plimbă vinul corect pe pereții paharului, pentru a putea fi apreciat la culoare și claritate (bine, acum știu câte ceva). Vinul trebuie să-mi dea doar o stare, o notă muzicală, un sunet- atât. Acesta e vinul meu.

   Am avut frumoasa ocazie de a înțelege vinul mai bine, într-un frumos info-trip, organizat de către USAID CEED 2, care au invitat un grup de bloggeri români, pentru a împărtăși cu ei experiența de a cunoaște un vin bun. Mai fusesem invitată, în primul Redescoperă Moldova, organizat de Luchianiuc, și fiindcă atunci n-am putut să particip, aici mi-am eliberat o zi din programul de lucru, mi-am încălțat ghetele și am mers. Toată ziua a fost....minunată. Începând cu cafeaua din parc și cântecele la mandolina lui Mircea, în microbuz, și terminând cu dansuri tribale în cerc, pe muzica celor de la Zdob și Zdub, într-o stație PECO, ziua a trecut cât se poate de vesel.
          Am făcut un mic popas la o foarte veche, dar magică, biserică în Căușeni. E o oază de istorie, lăsată să prindă rădăcini în centru orășelului Căușeni. Totul, chiar și aerul care vine din biserică, miroase a timp demult trecut.
   

 

       Et Cetera. Un loc atât de frumos, liniștit, gândit, visat undeva într-un vis și adus în realitatea unor câmpii de la sud, de către doi frați entuziaști. Totul miroase a vin, a suflet, a pasiune pentru ceea, ce fac oamenii de acolo. Chiar și pe vreme un pic sumbră, acest loc inspiră atâta calmitate, încât vrei să te afunzi în unul din fotoliile uriașe, cu un Chardonnay în pahar, și să asculți cum trece timpul. Vinul este.... reflecția acestor doi bravi oameni despre cum trebuie să fie făcut un lucru, venit din pasiune. Plin de gust, aromat, îți spune o mică istorie cu fiecare înghițitură. Iar de restaurantul lor, această mică bijuterie, m-am îndrăgostit.
    

   Purcari. Excelență în toate. Noblețe. Producție meticuloasă, tradiție și statornicie în tot ce vezi acolo. Ospitalitate. Nenea ghid e aproape atât de bătrân ca și vinăria. Știe foarte multe, e un amestec tare interesant între gospodarul moldovean și funcționarul sovietic. Am fost pentru prima dată în beciurile de la Purcari. Să vă spun sincer, mă tem de tot felul de peșteri, găuri în piatră sau pământ, și orice fel de tuneluri. De aceea, când am ajuns în cel mai strâmt și mic punct al uneia din acele cărăruși, m-a cam strâns de spate. Dar s-a meritat și această senzație, care a fost urmată de o degustare ca la carte, cu 6 vinuri deosebite, dintre care am selectat imediat Pinot Griggio și Rara Neagră. Unul foarte nou, efervescent, ușor, altul- cu tradiție, plin de gust. A urmat o cină foarte gustoasă, cântece la chitară, și câte un set de 2 vinuri, cadou, din partea gazdelor, care ne-a lăsat plăcut surprinși.

 

    A urmat apoi un drum foarte frumos înapoi spre oraș, cu apusul în privirile noastre, cu cântece pe care le cunoșteam și le cântam cu toții, cu gustul unui vin bun pe buze și câte un cap plin cu impresii. Am oprit, sigur, de urgență, fiindcă nu puteam să nu imortalizăm imaginea unui sat moldovenesc în apus, văzut de pe un deal. Cu un dans nebunesc de vesel, la o stație PECO, de se uitau toți șoferii trecători la noi, am pus punct unei zile minunate.

 

    Ce să spun? Mi-am făcut prieteni noi, mi-am reconfirmat faptul că avem o țărișoară frumoasă, și că sunt uneori proastă că uit asta, și regret că nu am putut să merg în roadtrip și în celelalte zile. Bloggerii români, pe care i-am cunoscut, au fost foarte drăguți, interesanți și sociabili. Menționez asta, fiindcă îmi spusese cineva că nu voi rămâne cu impresii foarte bune. Apoi, nu știu pe cine ați cunoscut voi, dar ai noștri (da, am fost de-ai noștri o zi întreagă) mi-au lăsat unele dintre cele mai bune impresii. Victor, Zdeto, Sânziana și Roxana, Mircea, Cristi și Cristi, și toți-toți restul- vă mulțumesc!
  Mulțumiri speciale se aduc Ecaterinei Kurmaeva, draga mea prietenă, care m-a inclus cumva neîntrebând în lista bloggerilor participanți, și Svetlanei Matvievici pentru...tot.

   Să bem vin și să ne iubim țara, dragii mei. :)

Niște oameni

 

   N-am scris demult. Nu prea știu de ce. Poate aș fi avut ce spune. Doar că... am ascultat pe alții. Și, în loc să scriu, am citit pe alții. Am redescoperit puterea tăcerii, și capacitatea de a folosi liniștea drept cea mai bună opinie. Că toți au voce, dar nu toți știu ce să facă cu ea.

   Și, cum cele mai bune gânduri, cele mai ascunse idei vin sub duș, azi dimineață într-un interval de 8-10 minute m-au năvălit atâtea gânduri... că-mi venea să ies și să le înșir repejor pe blogger, așa, cu spuma-n păr. Azi m-au năvălit gândurile despre oameni. Și cum fiecare dintre cei pe care îi știi te fac pe tine cine ești acum. Fiecare din ei te-a condiționat pînă la starea ta actuală. Nu tu, nu cunoașterea de sine sau lungile reflecții despre sensul vieții la a 3-a sticlă de merlot, nu. Oamenii te-au făcut cine ești.

   Oamenii, care te văd pentru prima dată. Mai mult sau mai puțin notorii, ei oricum te impun involuntar să te prezinți într-un anumit fel. Pînă când îți dai seama că mai deosebit decât sinceritatea în acțiuni și vorbe nu prea poți fi. Și, pe cât de înfrumusețată nu ar fi această carte de vizită a ta, oricum rămâne în memorie doar esențialul: nume, zâmbet, ochi sinceri.

   Oamenii, cu care ieși serile. Oamenii, cu care uneori ești într-o relație de reciprocitate: vă știți, dar nu vă cunoașteți. Sigur, nu generalizăm, dar uneori ne găsim la un nivel de cunoaștere, care se întrunește maxim la preferințele interlocutorului în materie de muzică, sau dacă a fost sau nu la cutare eveniment, și atât. Acești oameni mie îmi trezesc dorința de a fi dispusă să trec de micile bariere de comunicare socială, și să scot din om vreo chestie ascunsă specifică doar lui.

   Oamenii, care te-au rănit. Îi vezi dintr-o mie, și îi recunoști imediat. Nu vrei să-i mai vezi, dar ți-e dor. Și poate că ți-e dor, de fapt, de timpurile frumoase. Dar, îndată ce-ți vezi călăul, simți doar suferință. Și asta va dura încă mult timp, pînă înveți că suferința e doar un pod. Iar de cealaltă parte e accepția de sine și trecerea ta prin una din încercările obligatorii ale vieții. Fiindcă suferința naște dragoste.

   Oamenii, care suferă lângă tine. E foarte curios să observi câte poți descoperi în sine, odată ce vrei să alini pe cineva drag. Ți se dezvăluie unele calități, pe care nu le bănuiai: poți lăsa totul deoparte și deveni colacul de salvare al cuiva, în timp ce acest cineva te tratează pe tine de indiferență. Și apoi, un zâmbet măcar un pic mai luminos pe fața celui, care suferă, e tot de ce ai nevoie tu, ca să fii încrezător mai departe.

   Oamenii, care te provoacă. Poate te insultă, te iau la rost, încep să-ți pună la îndoială orice acțiune. Oameni, care te sfidează la fiecare pas. Acești oameni, de obicei, te pun în fața unei alegeri: ori cedezi și clachezi sub presiunea lor, ori te ridici să-i contrazici. Și uneori nici nu mai contează că le-ai demonstrat sau nu contrarul. Contează doar că te-ai mișcat. Acești oameni sunt necesari tocmai prin faptul că știu cum să te aprindă.

   Oamenii pe care îi iubești și te iubesc. Cu iubirea e un pic mai complicat. Iubirea uneori orbește, și atunci orice alte procese se încetinesc. Dar anume părerea oamenilor dragi contează cel mai mult. Pentru ei vrei să fii mai bun, mai deștept, mai frumos, mai realizat. Pentru omul iubit înveți să gătești, să dansezi, afli preferințele lui/ei, și ții să le respecți. Pentru omul iubit încerci să devii versiunea ta cea mai bună. Și poate că nu ți se răspunde cu reciprocitate, dar asta deja contează mai puțin.

   Contează doar că oamenii te aduc spre drumurile, pe care le străbați acum. Și cât de singur n-ai părea în călătoria ta, întotdeauna ai călăuze, sau măcar un pribeag, care pășește alături de tine.
   Ia să te uiți primprejur. :)
   

Siniorina, este frumossa!

 

  Mă mai bag câteodată să fac curat în inbox la Others, că mă deranjează cifra care se adună. Și să vezi ce găsesc acolo (și tu le găsești): "Miss, you so beutifol, want to marriage?"  "Hey doll, what's up, wanna get together?" "You much beauty, must lover, because I to be rich, you to be gorgeous."

  Da, sunt libidinoase, și te deranjează. Dar fix numai pentru un minut, fiindcă iaca azi tu pentru cineva ești gorgeous și beauty și doll. Și să nu minți, că oricum îți place. Complimentele sunt un lucru natural, care ne desemnează pe fiecare în parte special, deosebit, interesant, ieșit din comun. Deci, este ok să te bucuri de aprecieri. Noi, femeile mai ales, tindem să ne eschivăm de la acest lucru natural. Ni se complimentează tunsoarea: "Eeeiiii, nuuu, că nici încă nu l-am aranjat normal, am ieșit din casă în fugă.." Ni se spune că e foarte drăguță asortarea hainelor de pe noi: "Eeeiii, da nuuu, că eu prima ce-am găsit..." Da' de ce să nu fii tu curajoasă și să-ți asumi acest păr sănătos și strălucitor, sau acest ansamblu frumos de haine? Că oricum ai uleiuri de îngrijire a părului, și ai stat azi vreo câteva minute să alegi această fustă. De ce să nu recunoaștem, dragi femei, că pentru cineva suntem frumoase, sau simpatice, sau radiem, sau zâmbim și îi luminăm și pe ei?
   E scris undeva în moștenirea noastră genetică să nu avem voie să ne bucurăm de corpul nostru. Am primit cadou, odată cu toate cele multe 'bucurii' ale Uniunii Sovietice, percepția că un corp este în primul rând muncitor și rezistent, apoi frumos. Oricum, sub uniforma de lucru toate corpurile arată cam la fel. Rochiile, toate de aceeași culoare și de zeci de mărimi, se aduceau la fel în toate magazinele. Pantofi de import puteai cumpăra doar sub tejghea.
 
  Dintoteauna am admirat femeile vestice pentru capacitatea uimitoare de a nu se strădui nicidecum să fie atrăgătoare, și de a atrage atâtea aprecieri. Nu o dată am tot auzit despre frumusețea elegantă și cochetă a pariziencelor, sau nonșalanța ademenitoare a italiencelor, sau frumusețea atemporală a grecoaicelor. De ce nu se spune asta despre noi? Da, Moldova are foarte multe femei frumoase. Fiindcă ele trec printr-un proces pentru asta. Nu de înfrumusețare, nu. Un proces după care ele devin încrezătoare că acum, iată acum, ele în sfârșit sunt frumoase. Fiindcă așa li s-a spus de sute de ori.

   E timpul, dragele mele,  să ne iubim corpurile. Da, așa cum sunt. Fiindcă asta e casa, pe care nu o vom schimba niciodată. E casa, în care ne simțim cel mai acasă. Pielea, pe care s-au înșirat ca o constelație, pistruii, pe care poți citi zodii... Alunițele, ce abia așteaptă să fie sărutate, ca pe timpuri, de buze calde, în semn de dragoste... Linii unduitoare, rotunjimi și forme pline. Forme reliefate, sculptate, ca marginile unei viori. Delicatețea unor umeri înguști, sau linia gâtului, pe care zvâcnește pulsul. Toate astea te fac specială, te dezvăluie în cel mai frumos moment al tău. Și niciodată nu vei fi atât de frumoasă, ca în clipa când te vezi cu adevărat, și te înțelegi. Și începi să răspândești, vorba filmului, parfum de Femeie.

No name

  It feels like you were on top of it. At least, you were breathing again. You had the wave. Turns out, you're still trying to catch your breath, your lungs lack air. Your struggle for survival is stronger than ever. You're drowning unconciously.
  How do you resurface?  

Научи меня плохому

  Să scriu repejor gândul, să nu adorm. Acuma, cât e la cald..

  Am fost să privesc "Maleficent". Eu sunt amatoare de filme frumoase, chiar dacă sunt construite doar pe ecran albastru, chiar dacă sunt povești. Mie dintotdeauna mi-au plăcut poveștile. Și uite că aici povestea se inversează, ne prezintă cealaltă parte a monedei: povestea "Frumoasa adormită", spusă din partea personajului negativ, al Zânei Rele. Filmul, de fapt, povestește devenirea personajelor negative, geneza răutății lor și luptele cu adevăratul rău, omul.
 Mai mult despre film nu scriu, că poate nu l-ați văzut.

  Apoi mi-a venit un gând: acest film prezintă partea frumoasă, umană, a unui monstru. Cum spunea și Angelina Jolie într-un interviu, e greu să te identifici cu cineva care a blestemat un copil. Dar s-a străduit să aducă pe ecran bunătatea și mărinimia ascunse undeva adânc în inima unui monstru.
  Ce ne învață asta? Că orice 'monstru' modern are și o latură pozitivă, și asta îi diminuează din pericolul, pe care îl prezintă. Îl face uman, explicabil, rațional. Un pedofil, un criminal în serie, un dictator nemilos- toți au fost bebeluși frumoși, cu creți și ochi mari. Toți zâmbeau dulce în pozele din copilărie și le plăceau rachetele/bicicleta/lego/desenul cu creta. Și, deci, toți își justifică răul, pe care-l comit, prin îndreptățirea suferințelor sau frustrărilor sale.

  Răul nu mai este atât de rău, bunătatea nu e chiar așa de bună. Hm.

Mondenisme vseakie

   Stai frumos cu o prietenă la un ceai rece, la terasă, și ea-ți povestește a câta oară despre bărbatul ei. Asta așa îl numește și-l crede ea. Fiindcă ei nici măcar nu sunt împreună. Dar e al ei, fiindcă-i place, fiindcă-l vrea, fiindcă-l tot adulmecă. El, sigur, nu refuză aceste ademeneli, bărbat single fiind. Și această legătură ea o numește 'complicated relationship', care nu e relationship în fond. Dar ok, ascultăm, analizăm, bem ceai rece.
  Apoi mai vine o prietenă, și ne pupăm toate în cruce pe obraji, prindem capăt de vorbă, și a 2-a prietenă ne povestește cât de încântată e de noul cavaler al ei, că e gentilom, că o ridică în slăvi, că i-a spus că simte el undeva că ea va fi foarte specială în viața lui. Cealaltă zâmbește, se bucură pentru ea și-i dă sfaturi de relație, care au mers la ea cu cavalerul său (același!). Iar tu stai, zâmbești, asculți și taci, știind ce știi. Fiindcă e bine știut că mesagerul pînă la urmă e disprețuit. Și că nu are rost să începi să le demonstrezi de ce tu ai dreptate și ele nu. Fiindcă lor le place grebla lor, care se ridică tot mai des spre frunte. Fiindcă el e atât de...ah!

  Of. Jucărele pentru adulți.