Omul potrivit la timpul potrivit

 

      Eu nu sunt blogger. Am blog, și câteodată mai scriu în el. Dar, când am numărat câtă vreme a trecut de când n-am scris aici, mi s-a făcut rușine.

      Tema asta nu-mi dă pace de ceva timp. S-a întâmplat să mi-o inspire cineva absolut întâmplător, în circumstanțe deloc poetice.
      Avusem iar probleme cu spatele, toamna asta. Am făcut teste, am aflat ce e, am găsit un medic pentru recuperare. Și s-a întâmplat că am dat peste un om minunat. Un om, cu care făceam kinetoterapie și nu știam că fac și psihologie. Un medic de vocație, nu de profesie. Cine a făcut vreodată kinetoterapie, știe cum se desfășoară procedura. Te dezbraci până la lenjerie, medicul se apropie tare aproape de tine, te îndoaie și te întinde în toate (toate) părțile... Pentru fete specific următoarele: medicul e tânăr și vânjos. Nu vă gândiți la prostii, e căsătorit, își iubește soția și copiii. Dar mi-a luat ceva timp, vreo 3 ședințe, să mă acomodez cu situația și să urmez completamente indicațiile lui.
     La a 4-a ședință m-am relaxat nu fiindcă mă deprinsesem. M-am relaxat fiindcă, într-o discuție cu el, el a spus ceva atât de elementar și clar, încât mi-am dat seama că îmi complicam singură tratamentul. Și viața, de altfel.

     Pornind de la clișeistica premiză că viața e un teatru, Adrian a despicat-o în 3: într-un teatru sunt 3 participanți- regizorul, actorul și spectatorul.  Regizorul e cel ce construiește piesa. El are grijă de scenariu, actori, mizanscenă, tot. Actorul e cel ce joacă scenariul, așteaptă aplauze și ovații și nu-și închipuie viață fără actorie. Spectatorul plătește biletul, privește acest spectacol și, dacă nu-i place...pleacă.  Și pe când toți și-ar alege să fie una din primele 2 poziții în viețile lor, Adrian a ales să fie în viața sa spectator. Fiindcă atunci când nu-i convine ceva, el pleacă, se distanțează.
     Am stat să mă gândesc cât de ok ar fi să nu fii tu cel ce decide, sau cel ce evoluează, în viața ta. Dar m-a mai bătut un gând: cât de des stăm noi și răbdăm ceea, ce nu ni se potrivește deloc? Cam mai des, o să recunoască cei sinceri. Cât de des am avut puterea și ferma convingere de a spune Nu unei situații care nu ne place? Poate doar atunci când cineva ne împinge cu geanta în microbuz, sau când nu ni se dau niște bănuți rest. Că de conștiință națională eu tac. Dezastrul cu alegerile vorbește de la sine. Cât de des jucăm parcă pe muzica altcuiva, atâta timp cât suntem aplaudați? În evoluția zilelor noastre ăsta-i numărul de like-uri. Și nu obosim, oare?.. Un actor obosit nu poate ieși din timpul unei piese.
     Ce am vrut să spun e că Spectatorul e și Regizor și Actor în sine. Atunci când spectatorul părăsește o prestație în proces, el prin definiție schimbă și intenția regizorului, și cursul piesei, și prestația actorului. Fiindcă produsul unui regizor vizează pe acest spectator, iar actorul fără el, spectatorul, e...un nebun care vorbește singur.

    Tot cu această mică teorie, Adrian a schimbat cursul unei dileme, pe care o aveam la moment, și multe alte decizii care au urmat după asta. Puterea de a te distanța de ceva ce nu-ți convine a început să-mi placă și să se îmbrace pe multe situații din viața mea.

    E foarte interesant cum e construit creierul uman. Stresul și nevoia de ajutor au rezultat într-o durere de spate, care m-a adus fix la omul, de care aveam nevoie în acea perioadă de viață. Și durerile de spate au dispărut. Dar oricum o să repet un curs de terapie. A spatelui, sau a căpceanului.... nu mai contează. :)

Pădurea de uscăciuni.

   

    Simt cum o să-mi scrie vreo prietenă în chat că, de ce scriu de la o vreme texte moraliste. Nu-s moraliste, îs doar niște observații pe margine de blogspot. Fiindcă ar trebui să avem toți cataractă să nu observăm ce se întâmplă acum.

   Știți, care mai citiți statusurile mele, că-mi place să observ lucruri și oameni în oraș. Apoi de la o vreme nici nu trebuie să mă mai concentrez. Îmi sare în ochi comportamentul lumii de prin oraș. Suntem niște răi. Nu, nu răutăcioși, sau înrăiți. Răutăcios ar fi să mănânci o banană, să aștepți pe vreo cineva la colț de stradă și să-i arunci brusc coaja de banană sub picioare, așteptându-te la un rezultat ca-n "Tom&Jerry".  Înrăit ar fi să te enervezi într-o zi la culme pe tot ce te deranjează ( primar, sistem, instituții, deservire proastă...) și să-ți ceri dreptatea, prin drepturi, petiții și cuvinte. Noi cu tine, my friend, suntem niște răi. Strigăm ziua întreagă pe onlainuri despre nedreptăți, fărădelegi, cazuri șocante și  oameni neghiobi, iar oflain...facem la fel. Sigur, voi acum o să spuneți că n-ați participat direct la furtul secolului, că n-ați fost lucrătorul medical, care a lăsat copilașul pe pervaz, că..., dar prin chestii mărunte și absolut trecute cu vederea facem mult mai rău. Nu vreau să spun că suntem cânoși. Câinii, până nu i-ai deranjat cu ceva, nu sar să muște, doar latră. Cum era proverbul cela? 'Nu există pădure fără uscăciuni'? E timpul să turnăm apă, tovarăși.

  Măcar și mersul pe stradă. Elementar, nu? Dai ritmic și organizat din ambele picioare într-o direcție bine stabilită, pentru a ajunge la o destinație. Și unii, literalmente, așa și fac, uitând de alți 189746624 de pietoni. Mă apucasem să-i și categorisesc, întro zi.
     - Plimbăreții. Oameni, care nu se grăbesc nicăieri, merg agale, uneori pe străzi foarte aglomerate, uneori pășesc imprevizibil. Cei mai inofensivi.
     - Grăbiții. Fugiți din calea lor! Lor totul le arde, nimic nu e mai important decât viața lor, nici măcar bătrânelul care deja se mișcă foarte greu. Deci, poate fi împins, el doar nu se grăbește ca voi, prin viață, spre penultima masă liberă la sushi.
    - Boierimea. Persoane, care merg pe trotuar, de parcă l-au cumpărat. Într-un spațiu mai strâmt nu vor ezita niciodată să pășească primii în fața unei mame cu cărucior și-ți vor arunca o privire, care te obligă nuștiu cum brusc să vrei să le întorci cei 600 lei. Nu se vor feri niciodată din fața ta, chiar dacă logic vorbind ar fi unica soluție. Unul din ăștia, privilegiații trotuarului, m-a făcut să mă împiedic, fiindcă n-am avut cum să-l ocolesc.
    - Dansul irlandez. Grupuri de prieteni, care merg înșirați pe toooot trotuarul de-a latul, fie ei măcar și 9 oameni. Asta era fain doar în "Sex&The City", acum pe 31 August e simplă incomoditate.
   - Modelele. Ok, să încep cu ceea că, atunci când îmi place cum sunt îmbrăcată și ziua e frumoasă, tot îmi place să merg un pic mai săltăreț, mai pe linie. Dar nu uit niciodată să coexist cu ceilalți pietoni de pe trotuar. Alte săltărețe parcă merg pe o șină dreaptă, și dacă virează, locomotiva se răstoarnă. Și Doooaaaaaaam' ferește să le atingi geanta, care e atârnată pe mâna întinsă pe cealaltă parte a trotuarului. "Și cu tțiiiini, n-ai loc sau șiiiiii?" De fapt...n-aveam.
    - 'Через ливаду до семафора'! Oameni absolut imprevizibili, fiindcă pentru ei noi suntem invizibili. Calcă pe unde apucă, fie asta și pantoful tău nou. Împing absolut pe toți, n-au sistem locomotor deplin controlat. Lor li trebu' încoloianî! Iar tu nu mai ai importanță.

    Și asta e numai despre simplul mers pe stradă. Conduita societății moldave, per general, acum e un dezastru mocnind. Observați, din pur interes, relațiile interumane într-un magazin. Nimeni nu mai zâmbește, niciodată. A, nu, mai zâmbește câte un adolescent dobitocel când o bătrână scapă un pachet cu lapte și-l sparge. Vânzătoarele, majoritatea, se răstesc înapoi, dacă încerci să le întrebi ceva adițional. Casierițele de la bănci îs veșnic supărate. Poate le-am supărat noi toți cu ceva? Mâine poate încerc să-mi cer scuze de la una din ele... Șoferii îs castă aparte. Șoferii de transport public arată și vorbesc de parcă robesc la această slujbă, da' nu primesc salariu. Și restul oamenilor, oamenii... fața asta a noastră, pe care ne-am afișat-o, colectiv. Știți care? "Eu-s veșnic ocupat, razrulesc niște dvijănii". Totul pornește din căpcean, dragi compatrioți, cât de aiurea nu ne-ar fi conducerea. Candu sau Ghimpu sau Chirtoacă n-au venit niciodată personal să vă spună cum să vă răstiți în public la o mamă cu copil, sau alt călător de troleibuz. La fel cum nu mă consider eu specială că zâmbesc taxatoarei. Pur și simplu vreau să văd dacă o să-mi zâmbească înapoi. Și știți? Din 5, 4 taxatori zâmbesc înapoi. Și nu costă absolut nimic, decât 2 lei pentru biletul de călătorie și 2 secunde din viața noastră ocupată cu 'razruleală de dvijănii'.

 
   Azi, pe strada mea, un bătrân a hotărât că poate să se plimbe romantic și pe carosabil, fapt după care o mașină a trebuit să frâneze fix în genunchii lui. Nici șoferul, nici bătrânul nu mai știau ce maturi să inventeze. Serios, mi se ofileau urechile. După ce rezervele de matperemat a secat, fiecare și-a văzut de drumul său. Șoferul, cu soție și 2 copii în mașină, care sunt destul de mari să repete tot ce-a spus tata, iar bătrânul- cu o tiradă indignată despre cum generația tânără degenerează complet și n-au nici un respect față de cei bătrâni. Am stat să mă gândesc pe urmă: da' voi sunteți mai breji?!


  Și, dacă sincer, da. Eu totuși vreau să fiu un pic mai 'brează'. Dacă să deschizi ușa în fața cuiva care are nevoie, să oferi locul, să spui 'Vă rog', 'Mulțumesc', 'O zi frumoasă!" e considerat breaz, atunci eu o să fiu cea brează. Poate lumea n-o s-o schimb, da' ziua mea și a încă unui om o s-o fac mai frumoasă. :)

La dskațekă

   M-am întâlnit azi cu Ionela pe drum, mergând spre lucru. Cum, care Ionela? Unica și cea mai ionelă, Hadârcă. Și, în 5 minute, am reușit s-o fac să hohotească și să se îndoaie de râs. Da, mie mi-a reușit această performanță.
   Nu mai țin minte de la ce am pornit, cert e că am ajuns la un subiect foarte drag mie. M-a umplut de melancolie o discuție de fix 5 minute. Ne-am adus aminte ambele cum era să mergi la discotecă. Nu la club, nu la karaoke, nu face-controll.... anume la o discotecă. Și de obicei, cele mai specifice erau discotecile de la sate. La unele din ele se lăsa cu bătaie între sate, fiindcă un "ciuhan o purșât la o padrugă" din satul vecin. Eh...

   Eu am avut tată conservativ și mamă îngrijorată ( you are the best, folks!), de asta am fost ținută sub cheie până prin clasa a 8-a. Când ai mei au rămas fără argumente de ce să nu merg la dansuri, mi l-au dat pe frate-meu bodyguard, că altfel nu pășeam după poartă. Ei, și asta fericire. Drept că sărmanul frate-meu, vroia el să doarmă sau nu sâmbetele, sau că era vreu film bun la tv, se lăsa târât la discotecă cu sor-sa, căreia îi era a zburda pe ritmuri de Benny Benassi. Îl țineți minte pe Benny Benassi?.. Sau mai era unul, cu "Love is gonna save us"...
 
   Discoteca din satul Chirca, ca și pînă acum, era situată la etajul 2 al magazinului central, o clădire care stătea să se dărâme, de când o știu eu. Scările care se cam prăvăleau, ferestre maaaari și gri, cu perdele. Da, discoteca noastră avea perdele, de astea cu gherghef și floricele. Acolo se petreceau toate manifestațiile culturale, seratele școlare (unele), erau stroboscoape, lumini ultraviolete și alte lumini care făceau dintr-un depozit un loc destul de cool pentru dansuri. Când aprindeai lumina principală era strășnicuț. Of, și drumul până la discotecă. Mie mi-a mers că trăiam în partea satului cu drum drept și asfaltat. Alții veneau cu încălțăminte frumușică, împachetată cu pungi de plastic până la scările discotecii, acolo lăsau pachetele și intrau curăței înăuntru.

   Pregătirile pentru discotecă pentru mine erau riguroase. Se căutau cele mai strâmte haine, cei mai ucigători pantaloni, se făcea bretonul. Obligatoriu bretonul! Aveam și un set de farduri pentru ochi de la Ruby Rose ( da,da, Ruby Rose!) cu 36 de culori, dintre care pentru un singur machiaj eu foloseam 17. Cu retușare și amestec între ele, numaidecât cu ceva sidef alb sau auriu, un rimel în stil păianjen, și un ruj roz ciclamen. De ce credeam că-s frumoasă- nu știu. Cert e că frate-meu era judecătorul acestor chinuri. Dacă se uita speriat la mine, eu înțelegeam că am depus nițel prea mult efort, și scoteam jumătate. A se menționa că, în timp ce eu mă transformam în светская львица, frate-meu reușea să privească un film întreg la tv.

   Eh, și la discotecă.... Intrarea era 3 lei. Acum 3 lei costă o călătorie strașnică într-un microbuz arhiplin, în Chirca atât costa o seară întreagă de distracție. Dacă aveai la tine gumă de mestecat, toți erau prietenii tăi. Dacă aveai în mână o sticlă de Coca-Cola, erai pe deplin eligibilă. Ah, și când te chema vreun băiat la dans... Cel mai straniu mi se părea stilul de dans în pereche. Ea cu mâinile la el pe umeri, el cu mâinile la ea pe buci. Dar Doaaaamne ferească să te uiți unul în ochi la altul, că le e rușine ambilor! Cine îndrăznea totuși să se uite la partenerul său de dans, o făcea în treacăt, ca și cum din întâmplare. Dar totuși, cu mâinile pe buci.

   Mai avea frate-meu un chin. Venise vremea când eu începusem să mă întâlnesc. Nu prea conta cu cine. Când întrebai o fată dacă are pe cineva, o întrebai dacă se întâlnește. Problema noastră era că noi trebuia să intrăm ambii în casă și, pe când frate-meu avea fete pe la liceu, în alt sat, eu aveam băiat în sat. Acum, frate-meu era obligat (rugat tare frumos de mine) să aștepte în bucătăria de vară, cât stau eu la poartă, la pupat. Și-a dezvoltat omul și un semnal de 'ajunge': stingea și aprindea lumina afară de 3 ori, și eu atunci știam că dacă nu intru pe poartă, e jale.

   Era mai romantic atunci totul, mai simplu. Orice ieșire, măcar și la discotecă la Chirca, însemna distracție la maxim. Cum am ajuns elevă la oraș și am început să port pantofi roșii cu toc înalt, și cum am fost bobocică...e altă istorie. :)

Am uitat că...

   N-am mai scris pe blog de-o mie de ani. Scuză, Blog.

   Am o deprindere, zic eu, sănătoasă, de a ieși la aer curat dimineața și seara, fie la balcon, fie merg un pic pe jos, venind seara acasă. Stăteam acum pe balcon, încercam să îngheț un pic, ca să adorm mai strâns, și mi-am dat seama că am început tot mai des să-mi cer scuze de la oamenii apropiați pentru unele lucruri, pe care aș fi putut să le evit, și să nu-mi mai cer scuze. Uit să sun înapoi, uit să scriu, uit.. De ce uit? De ce nu uit alte lucruri, precum supărări minore, sau fleacuri văzute din geamul troleibuzului?

   Uităm tot mai des să sunăm înapoi. Ne găsim alte ocupații, chipurile, mai importante, și n-o mai sunăm pe mama. Iar mamele, să știți, așteaptă.

   Uităm să fim sinceri. Vorbim întruna, unii cu alții, și nici jumătate din discuții nu sunt menite să spună ceva. Facem zgomot de ambianță.
   Uităm să investim în prieteni. Îi punem undeva, acolo, pe un raft în mintea noastră, și așternem peste ei praf. Și mai uităm că prieteniile se leagă benevol, din consimțământ, în comparație cu rudenia. Și ele necesită lucru, efort, timp.
   Uităm să fim consecvenți. Spunem și facem lucruri pe care nu ni le mai asumăm, ulterior. 'New me, new attitude' nu funcționează aici. Uneori nu ni se mai dă a doua șansă.
   Uităm să ne debarasăm de prejudecăți. Citim, privim și absorbim atâtea lecții motivaționale despre self-emprovement, și nu trec nici cinci minute, fără a blama, sau judeca pe cineva. E drept, ceea ce are nume poate fi înțeles mai ușor, doar atunci când îi găsești numele corect, nu și atunci când, dintr-o percepție greșită, pui puncte inutile pe 'i'.
   Uităm să ne dăm șanse. E greu, uneori, să ții pasul cu alții, care aleargă pe lângă tine, într-un ritm amețitor, de parcă totul li s-ar da pe tavă. Dar mai e și foarte greu de înțeles că aceeași oameni duc o luptă invizibilă, de care știu numai ei. Și uneori își iau câte un respiro, își permit să fie slabi, înceți, calmi chiar. Poate din asta vine claritatea.
 
   Uităm să credem. În orice ne menține pe linia de plutire, orice ne face fericiți, orice ne inspiră- uităm să credem că avem ceva. Iar eu cred că e fundamental să știi ce te face fericit și să faci asta cât de bine poți. Și dacă rezultatul muncii tale inspiră sau ajută și pe altcineva, poți să te consideri norocos.


   Să fie asta o retrospectivă inversată a anului, sau un fel de rezoluții viitoare..poate. Cert e că am să las asta aici, ca să nu uit.

   La mulți ani, Blog! Promit să nu uit să-ți mai scriu. :)

Notițe

   Ne-am dezvățat să iubim. Mergem pe un program prestabilit, desre cum ar trebui să fie dragostea, și cum ar trebui să arate ea dintr-o parte. Ne jucăm de-a cuplul, uitând în esență cine-am fost până la el. Începem să contopim ce-am avut în ceea ce urmează să fie 'Noi'. Și uităm un lucru: nu există cuvântul 'trebuie' în dragoste. Există așa cum e. Există două forțe din univers, care la un moment dat s-au aliniat, au produs o coliziune și au început să creeze o constelație.
   Să mă credeți, nu e vorba de mari filozofări. Nu sunt eu expertul în amor, și încă nu am găsit pe cineva ca fiind expert. Doar că... poate e vorba de sinceritate. Și de simplitate. Ea n-a sunat, el n-a stat să aștepte, ea a reproșat, el s-a enervat... dar ei încă iubesc. Și uneori uită asta.

  Dragostea iartă. Și așteaptă. Și crește ca un copac. Doar să-i dai voie. 

Da' sângură cum?

    Mai mare belea, decât să nu fii măritată după 25 de ani în Moldova, e să fii singură și foarte ok cu asta, după 25 de ani, în Moldova. E ca și cum încurci tuturor, încercând să nu încurci nimănui. Nu aparții nici unui grup social definit, not a girl, not yet a woman, și nimeni nu știe cum să te abordeze, atunci când află. Toți vor imediat să te ajute. De ce? Fiindcă e rău să fii single. "Cuuum, așa fată frumoasă și deșteaptă, și singură?" Iată așa.
Nu am pe nimeni la moment și nu fac din asta tragedie. Dar numaidecât, în câteva clipe, în capul omului șocat de noutate apar câteva variante sau posibili candidați, cu care ar trebui să te cupleze. Și, măcar cu gândul, omul se simte util ție.
   Să vă spun așa: nu sunt și nu voi fi vreodată omul împăcat cu singurătatea. Iată cel mai mare pericol al umanității. Atunci când nu poți influența sau umple viața unui alt om prin dragoste, prezență, respect, treci prin lume și irosești un corp relativ sănătos în locul cuiva care ar face-o cu mare drag. Dar se mai întâmplă în viață să nu depindă toate de fiecare din noi. Există undeva o forță superioară sau buna întâmplare a lucrurilor, care schimbă cursul vieții. Doar că multe aspecte ale perioadei din viață, când ești singur/ă, nu ți le spune nimeni, chiar dacă au fost și ei acolo. Și eu am hotărât să le spun. Bune, rele, de toate.

  Cum ești privită de prieteni. Ca cineva pe stand-by. Nu prea poți ieși cu altcineva, decât cu ei. Planurile tale uneori depind direct de asta, decât dacă nu-ți bagi piciorul și nu mai suni prietenii. Iar ei ori sunt deja cu perechile lor, ori cu familii. Și sigur că-i iubești și-i placi pe toți, fiindcă-s prietenii tăi, și nu degeaba vă știți de ceva vreme. Și dragostea lor ți se pare așa de frumoasă, uneori te învăluie și pe tine, te încălzește dintr-o parte. E ca și cum s-ar deschide ușa unei cofetării, pe timp de iarnă, iar tu stai și aștepți autobusul la stația de alături, înghețând. Și căldura din cofetărie, cu mirosurile ei gustoase, te încălzesc pe o clipă.
Și aici intervine imediat gândul că tu tot meriți o prăjitură, dragoste adică. Tu ai capacitatea și dorința de a fi cu cineva, de a împărți sărutări și gătit, și plimbări pe lângă lac. Iar prietenii tăi observă aproape întotdeauna mica asta pată peste zâmbetul plin de afecțiune pe care li-l arăți. Și se apucă cu toții de așteptat pînă vei fi tu fericit/ă.

   Părinții. Ei doar vor ca tu să fii împlinit/ă și la locul tău, la casa ta, cu familie și copii. Fiindcă, de la o vreme, părinții vor să fie bunei. Ei au trecut deja prin toate etapele astea, pe care tu încă nici nu le-ai început. Ei vor să încheie frumos fiecare etapă a ciclului vieții lor. Și poți să-i învinuiești? Nu, sigur. Ei vor să știe, conștient sau inconștient, că au procedat corect, că au educat oameni integri, care și-au găsit calea în viață, și care îi bucură cu urmași dolofani și crețoși, pe care ei, copiii, la rândul lor îi vor educa cât de bine. E o dorință foarte normală a evoluției unui individ, sau a unei celule sociale, și a continuității neamului. ( de rude, nane, mătuși și alte grade de rudenie nu mai pomenesc)
 
   Societatea. Тусовка. Te privesc toți ca pe omul gata oricând de distracție, fără planuri serioase, fără ocupație destoinică, plin de frustrări și complexe, sau prea rece și distant, tocmai fiindcă nu ai pe nimeni. Sigur, în jurul tău se speculează diferite zvonuri, care mai de care mai elaborate, fiecare pârț al tău este analizat și descusut. De ce? Fiindcă ești o pradă ușoară. Ești ca primarul Chișinăului. E oarecum moral admisibil să fii discutată. Fiindcă despre ce să mai discuți la un vin.. Că doar n-o să discuți despre cărți. Asta e pentru grupurile de pe facebook, " Citesc, deci fac parte dintr-un grup de oameni, care vor să facă parte din grup." Cum reacționezi, e treaba ta. Eu aș zice să nu reacționezi nicicum.

  Bărbații. Foarte interesante creaturi. Femeile care spun că toți bărbații sunt niște ătisamîie, nu și-au luat timpul să cunoască cu adevărat un bărbat. Fie că descoperi în ei câte un copil sau câțiva copii deodată, bărbații uneori sunt mult mai interesanți decât femeile. Iată ce-am observat eu: când îi spui unui bărbat că ești single, prima lui idee este posibilitatea de a flirta/se pupa/face sex cu tine. Inconștient, invariabil. Fiindcă lor așa le lucrează creierul (și nu numai). Altora le mai vin în cap și niște întrebări. Că de ce single, de cât timp single, ce nu e ok la tine, da poate ești sufocantă, da poate nu ești bună la pat, da poate... Și să fim de acord, unui bărbat single nicio-niciodată nu i se pun astfel de întrebări. El e un mascul feroce, în căutarea iubirii, a celei care o să-i dezvăluie latura sensibilă și o să-l facă om împlinit, cu farfuria de borș în față. Și asta e foarte sexy pentru femei. Fiindcă, așa cum un bărbat caută pradă, femeile caută cui să-i fiarbă borș. De la femei se 'cer' mult mai multe. Frumoasă, deșteaptă, epilată la timp, frumos mirositoare, pipăibilă, sociabilă, sensibilă, independentă, cultă...aș putea continua pe vreo 3 rânduri. Și nu, nu e o întrecere între noi, femeile. Cel puțin, deja nu mai e o întrecere. Deja e un standart setat de condiția de a avea mai puțini bărbați decât femei, într-o societate. Deci, alintând ochiul masculin cu frumusețe de jur împrejur, ne vedem tot noi, creatoarele standartului, nevoite să corespundem acestuia.

   Cum te vezi și te percepi tu. Foarte grea perioadă pentru o personalitate fragilă, și, în același timp, unul dintre cele mai bune lucruri care ți se poate întâmpla. Te vei îngrășa, probabil. Vei începe să porți haine mai puțin caracteristice ție, în slaba și un pic rușinoasa încercare de a atrage atenția asupra sex-appeal-ului tău. Vei avea nevoie de validare, în cele mai multe cazuri. Pur și simplu pentru a-ți confirma că poți, că ai și că ești. Vei trece prin toate pragurile Purgatoriului și înapoi spre cer. Spiritul de observație se va ascuți ca niciodată. Și vei înțelege plăcerea unei cafele în deplină liniște și pace, undeva la o fereastră de local. Cu sau fără carte/facebook, îți va fi absolut ok cu tine însăți. Vei fi mai întâi foarte sensibilă la orice mic comentariu al prietenilor tăi asupra dimensiunilor corpului, apoi îți va păsa atât de mult, încât asta va dispărea fără urmă. Frustrarea, adică. Fiindcă vei percepe corpul tău ca fiind cea mai apropiată casă a ta. Și de aici vine libertatea de a face naibii ce vrei cu el. Fiindcă, să-ți mai spun una, nu ți-a șoptit nimeni că atunci când vei fi single și foarte ok cu condiția ta, vei fi horny as f*ck. Nici un fel de relații sentimentale, dar din porniri pur fizice, vei vrea sex. Și având în vedere tot ce-am scris mai sus, nu ți se va permite. Noi încă trăim într-o societate care te va blama pentru fiecare pornire dezinhibată și te va cataloga drept ușuratică.

   Aceste însemnări n-au fost menite pentru a atrage cumva atenția asupra femeilor single, și n-au fost adresate bărbaților. Acestea sunt niște adevăruri știute și nespuse, pentru a le face pe unele din noi să se înțeleagă, să se placă și să fie adevărate, în acest moment sau perioadă. Vreau doar să înțelegi că toate problemele pe care ți le pui nu sunt deloc probleme. Sunt realități, care trebuiesc tratate ca atare. Ești cine și cum ești acum, fiindcă trebuie să fii așa. Fiindcă fiecare trăire te formează, te cioplește în ceva mai frumos, mai desăvârșit. Și fiindcă dragostea de sine e baza către orice alte sentimente vei nutri pe viitor.

   Mă duc să-mi torn niște vin. :)

In vino veritas, la propriu.

       Eu sunt consumatoare de vin. Cu excepția câtorva cocktail-uri de vară, vinul va fi alegerea mea nr. 1, atunci când vine vorba de un compliment potrivit unui platou de mâncare delicioasă. Nu mă bazez niciodată pe păreri comune sau pe tehnica potrivită de apreciere a vinului. Senzațiile și instinctul întotdeauna mă aduc la vinul potrivit mie. Nu știu cum să deosebesc notele de stejar și fructe de pădure, mi-e foarte greu să apreciez dacă recolta din acel an a fost mai reușită decât cea din anul curent, sau cum se plimbă vinul corect pe pereții paharului, pentru a putea fi apreciat la culoare și claritate (bine, acum știu câte ceva). Vinul trebuie să-mi dea doar o stare, o notă muzicală, un sunet- atât. Acesta e vinul meu.

   Am avut frumoasa ocazie de a înțelege vinul mai bine, într-un frumos info-trip, organizat de către USAID CEED 2, care au invitat un grup de bloggeri români, pentru a împărtăși cu ei experiența de a cunoaște un vin bun. Mai fusesem invitată, în primul Redescoperă Moldova, organizat de Luchianiuc, și fiindcă atunci n-am putut să particip, aici mi-am eliberat o zi din programul de lucru, mi-am încălțat ghetele și am mers. Toată ziua a fost....minunată. Începând cu cafeaua din parc și cântecele la mandolina lui Mircea, în microbuz, și terminând cu dansuri tribale în cerc, pe muzica celor de la Zdob și Zdub, într-o stație PECO, ziua a trecut cât se poate de vesel.
          Am făcut un mic popas la o foarte veche, dar magică, biserică în Căușeni. E o oază de istorie, lăsată să prindă rădăcini în centru orășelului Căușeni. Totul, chiar și aerul care vine din biserică, miroase a timp demult trecut.
   

 

       Et Cetera. Un loc atât de frumos, liniștit, gândit, visat undeva într-un vis și adus în realitatea unor câmpii de la sud, de către doi frați entuziaști. Totul miroase a vin, a suflet, a pasiune pentru ceea, ce fac oamenii de acolo. Chiar și pe vreme un pic sumbră, acest loc inspiră atâta calmitate, încât vrei să te afunzi în unul din fotoliile uriașe, cu un Chardonnay în pahar, și să asculți cum trece timpul. Vinul este.... reflecția acestor doi bravi oameni despre cum trebuie să fie făcut un lucru, venit din pasiune. Plin de gust, aromat, îți spune o mică istorie cu fiecare înghițitură. Iar de restaurantul lor, această mică bijuterie, m-am îndrăgostit.
    

   Purcari. Excelență în toate. Noblețe. Producție meticuloasă, tradiție și statornicie în tot ce vezi acolo. Ospitalitate. Nenea ghid e aproape atât de bătrân ca și vinăria. Știe foarte multe, e un amestec tare interesant între gospodarul moldovean și funcționarul sovietic. Am fost pentru prima dată în beciurile de la Purcari. Să vă spun sincer, mă tem de tot felul de peșteri, găuri în piatră sau pământ, și orice fel de tuneluri. De aceea, când am ajuns în cel mai strâmt și mic punct al uneia din acele cărăruși, m-a cam strâns de spate. Dar s-a meritat și această senzație, care a fost urmată de o degustare ca la carte, cu 6 vinuri deosebite, dintre care am selectat imediat Pinot Griggio și Rara Neagră. Unul foarte nou, efervescent, ușor, altul- cu tradiție, plin de gust. A urmat o cină foarte gustoasă, cântece la chitară, și câte un set de 2 vinuri, cadou, din partea gazdelor, care ne-a lăsat plăcut surprinși.

 

    A urmat apoi un drum foarte frumos înapoi spre oraș, cu apusul în privirile noastre, cu cântece pe care le cunoșteam și le cântam cu toții, cu gustul unui vin bun pe buze și câte un cap plin cu impresii. Am oprit, sigur, de urgență, fiindcă nu puteam să nu imortalizăm imaginea unui sat moldovenesc în apus, văzut de pe un deal. Cu un dans nebunesc de vesel, la o stație PECO, de se uitau toți șoferii trecători la noi, am pus punct unei zile minunate.

 

    Ce să spun? Mi-am făcut prieteni noi, mi-am reconfirmat faptul că avem o țărișoară frumoasă, și că sunt uneori proastă că uit asta, și regret că nu am putut să merg în roadtrip și în celelalte zile. Bloggerii români, pe care i-am cunoscut, au fost foarte drăguți, interesanți și sociabili. Menționez asta, fiindcă îmi spusese cineva că nu voi rămâne cu impresii foarte bune. Apoi, nu știu pe cine ați cunoscut voi, dar ai noștri (da, am fost de-ai noștri o zi întreagă) mi-au lăsat unele dintre cele mai bune impresii. Victor, Zdeto, Sânziana și Roxana, Mircea, Cristi și Cristi, și toți-toți restul- vă mulțumesc!
  Mulțumiri speciale se aduc Ecaterinei Kurmaeva, draga mea prietenă, care m-a inclus cumva neîntrebând în lista bloggerilor participanți, și Svetlanei Matvievici pentru...tot.

   Să bem vin și să ne iubim țara, dragii mei. :)